0733580010

contactagapis@gmail.com

Luni-Vineri 09.00-17:00

București, Str. Mențiunii, Nr 7, Sector 2

-5%

Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 7-a

11.00 lei 10.45 lei

Availability: 193 în stoc

Porunca dragostei de Dumnezeu este sapata cu litere nesterse in marea carte a intregii lumi ceresti si pamantesti, in marea carte a naturii, in intelegerea, in mintea si in inima omului. Porunca dragostei se afla scrisa pe fiecare pagina a Vechiului si a noului Testament si in toate tainele Sfintei noastre Cresinte Ortodoxe. De la Raiul pamantesc pana sus pe Muntele Sinai, de la Sinai pana la pestera Betleemului, de la iesle pana la Cruce, de la Jertfa Divina pironita pe Crucea de desupra crestetului plesuv al Golgotei, pana la Altarele Bisericilor Crestine Ortodoxe, totul rasuna: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toate puterile tale“. Aceasta este porunca cea mai mare a tuturor vremurilor, conditiilor si starilor din lume. Aceasta-i cea mai mare si mai folositoare porunca din toate cate ni le-a dat Dumnezeu, si care ni se cere imperios a o implini. Porunca aceasta a iubirii a sapat-o Dumnezeu adanc in fiinta si in inima omului creat dupa Chipul si Asemanarea Sa. Inima omului nu se poate umple decat cu Creatorul ei, de aceea, pentru a deveni fericiti, sa iubim mai presus de orice pe Dumnezeu si pe aproapele nostru ca pe noi insine.

Porunca a VII-a

Porunca a VII-a, a Decalogului, hotărăşte fiecăruia în parte şi tuturor oamenilor în general, parte bărbătească şi femeiască, să se păzească pe sineşi curaţi, zicând: “Să nu fii desfrânat” (Ieş. 20, 14; Lev. 18, 20; 2 Lege 5, 18). Desfrânarea sau necurăţia, este pofta nestăpânită, nelegiuită, sau peste măsura Legilor Divine. Necurăţia păgubeşte şi primejduieşte groaznic omenirea ambelor sexe, pentru că: vatămă sănătatea trupului, îndobitoceşte şi orbeşte mintea, împietreşte inima, depărtează de Dumnezeu, duce la necredinţă şi deznădăjduire de mântuire. Păcatul necurăţiei are patru fiice otrăvitoare şi ucigăoare omenirii: minciuna, vicleşugul, furtişagul şi omorul. Căsătoria şi castitatea tămăduiesc boala desfrânării sau necurăţiei.

“Porunca aceasta, Hristos, Domnul nostru, a hotărât să o păzim şi mai deplin, când a spus: “Oricine se uită la femeie, poftind-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28). Numai că păcatul acesta este de două feluri: unul duhovnicesc şi celălalt trupesc. Cel duhovnicesc se petrece când cineva se leapădă de credinţa ortodoxă sobornicească şi trece la tot felul de erezii. Pentru acesta Scriptura spune: “Nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine” (Ps. 72, 26). Cel trupesc este lucrarea desfrânării, care se săvârşeşte cu femeia altuia. Iar în această poruncă se cuprind şi toate felurile de curvie şi desfrânare: mijlocirile vinovate şi codoşii, cântecele neruşinate, dănţuirile deşuchiate, jocurile dezmăţate; pe acestea, arătându-le, Apostolul grăieşte: “Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor. Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin” (Efs. 5, 3) [Mărt. Ort. p. III, întreb. 65, EIBMBOR, a. 1981].

Plăcerile trupeşti nu sunt în sine oprite, dar nu se pot nici măcar dori prin gând, afară de rânduiala stabilită de Dumnezeu. Rânduiala aceasta este căsătoria legitimă, întemeiată de Însuşi Dumnezeu, spre formarea familiei, propagarea şi păstrarea omenirii. Prima familie a făcut-o Dumnezeu, punând ca temelie a societăţii omeneşti căsătoria înfiinţată în Rai, având ca Preot şi ca Martori (naşi) pe Însuşi Dumnezeu Creatorul: “Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care după ce i-a creat şi aşezat în Rai, i-a binecuvântat, zicându-le: “Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi pe el” (Fac. 1, 26-30; 2, 7-24. ). După prima căsătorie făcută în Rai, toate căsătoriile, după Legile Divine şi rânduiala ortodoxiei creştine, se binecuvintează de Preotul Bisericii – Ministrul lui Dumnezeu – devenind astfel căsătorii legitime, pentru trainica formare a familiei şi a societăţii omeneşti. Taina aceasta a resfinţit-o Mântuitorul în Cana Galileei (I0an 2, 1-12; Efs. 5, 22-33).

Castitatea e o strălucită virtute care se opune necurăţiei… Păcatele împotriva castităţii se cuprind sub toate numirile şi felurile de necurăţie sau desfrânare. Aici se cuprind nu numai faptele, dar şi gândurile, dorinţele şi poftele necurate, deci tot ceea ce împinge pe om la desfrânare. Păcatul desfrânării se ramifică în: desfrânarea simplă, care se săvârşeşte între două feţe de sex deosebit, fără a fi legate prin făgăduinţă, sau prin căsătorie, sau prin înrudire.      Desfrânarea incestului, care se săvârşeşte de nişte feţe înrudite în orice grad oprit, sau care se află în înrudire sufletească sau civilă, cum e de exemplu: adopţiunea. Mai departe, răpirea unei persoane fără voia ei, a părinţilor sau a epitropilor ei. Sacrilegiul, e o desfrânare săvârşită cu o faţă consfinţită lui Dumnezeu prin făgăduinţă sărbătorească: călugărie, diaconie, preoţie, arhierie, etc., sau o desfrânare săvârşită într-un loc sfânt. Păcatele contra firii, care după cuvântul apostolesc, nu trebuie nici să se numească între creştini, precum se cuvine Sfinţilor, (Efs. 5, 3), adică onania sau scurgerea voluntară, zăcerea cu oameni, animale, sodomia, care distrug pe mulţi, prăbuşindu-i în prostie, nebunie, morţi năprasnice, etc. Desfrânarea, necurăţia, înverşunarea… sunt păcate ucigătoare de suflete, pentru că ele despoaie de Împărăţia lui Dumnezeu pe cei care le săvârşesc (Efs. 5, 5; Gal. 5, 19).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos Dumnezeu, ca Ziditor al omenirii, cunoscând mai bine decât oricine foloasele ce aduce curăţia, precum şi prăpădul pustietor ce aduce necurăţia desfrâului în trupul şi sufletul omenesc, ne-a poruncit şi ne porunceşte pururea, prin Dumnezeiasca Sa Evanghelie, să ne păzim cât mai desăvârşit în curăţie, zicând: “Tot cel ce caută la femeie, spre a o pofti pe ea, iată a preacurvit cu dânsa în inima sa (şi viceversa)… Deci (orice te sminteşte) ochiul tău, mâna, ori piciorul tău de te sminteşte, scoate sau taie de la tine, căci mai de folos îţi este ţie a intra fără de acele (patimi sau persoane) care te smintesc, în Împărăţia lui Dumnezeu, decât cu acelea să te prăbuşeşti în gheenă, unde viermele lor nu doarme şi focul nu se stinge… (Mt. 5, 27-30; 18, 7-9; Mc. 9, 42-50); iar cei curaţi cu inima sunt fericiţi, pentru că (aceştia) vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8).

Împotriva poruncii acesteia greşesc toţi aceia care preacurvesc cu femeile sau bărbaţii căsătoriţi, cei care curvesc cu persoanele necăsătorite, că după can. 4 al Sfântului Grigore Nisis şi curvia preacurvie se socoteşte: Monahii care curvesc sau se însoară şi cei care cad în preacurvie duhovnicească, adică în erezii, (credinţe deşarte, superstiţii, vrăjitorii, descântece, farmece, idolatrii, etc. ş.a.) şi socoteli rele. La această poruncă se aduce lăcomia, cântecele curveşti (de amor), privirile cele desfrânate, îndemnările spre pofte şi toate altele câte sunt pricinuitoare de curvie. Aici greşesc şi bărbaţii şi femeile care îşi sluţesc faţa lăsată de Dumnezeu, cu… sulimeniri, împodobiri, ungere cu vopsele, cu parfumuri, pomade, ruj şi felurite miresme cu scop rău, prin care smintesc pe alţii, care au îndemnat pe cineva să păcătuiască trupeşte, ori s-au făcut mijlocitori la aceasta cu scrisori, cu veşti, cu daruri şi cu altele asemenea (Carte f. f. de suflet cap. 4 por. 7-a).

Ştiind că tot omul este plecat spre cele rele din tinereţile lui (Fac. 8, 21) să ne cercetăm bine rănile sufleteşti, dobândite în felurite forme, prin călcarea poruncii acesteia şi să mărturisim înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui Duhovnic,  toate câte am greşit, la această poruncă”.

Vinovăţia bântuirii cugetelor şi poftelor trupeşti necuviincioase

 

Cugetele necurate şi poftele josnice provin de la diavolul şi din diavoleştile reamintiri păcătoase (Sf. Ioan Post. can. 2). „Supărarea dulceţii în inimă, ceea ce se face prin gânduri, ca ceea ce nu a făcut încă păcat, este cu totul necanonisită”.

Însemnare. Supărarea este un gând sau o aducere aminte a diavolului, cu a îndemna (care ne îndeamnă) adică: fă aceasta sau aceea. Aceasta este din cele fără de voie, fiindcă nu este pricină voinţa noastră ca să ne supere gândurile, ci vrăjmaşul. Pentru aceasta este şi necanonisită. Precum gândurile bune vin de la Dumnezeu, aşa gândurile rele vin de la diavolul. Gândurile oamenilor sunt ca valurile mării, deci nu se pot opri uşor, dar cine le biruieşte este împărat (Tâlc. Teofilact T. II, 1,19; n. 2, II pg. 366). Gândurile rele se cuvine a le împrăştia şi supune Adevărului Divin. Prima lor propunere trebuie a o păzi ca pe capul şarpelui, ca să nu ne otrăvească şi ucidă. Gândurile rele sunt săgeţi înfocate ale diavolului; deci, gândurile rele, ruşinoase şi necurate, se cuvine a le izgoni de la cea dintâi ivire (Tâlc. Teofilact T. II, 122, 416, 417, 367, n. 2). De gândurile rele creştinul bun se poate curăţi cu mărturisirea.

„De nimic nu se bucură aşa de mult vrăjmaşul – zice Avva Pimen – ca de cel ce nu-şi arată gândurile sale… Gândurile curviei şi ale clevetirii, nu este cu cuviinţă omului nici a le grăi, nici câtuşi de cât a le cugeta în inima lui, căci a le voi câtuşi de puţin, a le cugeta în inima lui, nu se foloseşte, dar sălbăticindu-se asupra lor, va avea odihnă” (Pateric, Avva Pimen 101; 154).

Gândurile rele bântuiesc pe mulţi. Un frate vieţuia în pustiu şi muncindu-se de dracul curviei spre poftă femeiască, a venit la Părintele Pahon, spunându-i lui războiul. Bătrânul auzind i-a zis: “Nu te mira de lucrul acesta, că nu îl pătimeşti pe el din lenevire, pentru că-ţi mărturiseşte ţie şi locul şi trebuinţa trupească, fiindcă nu sunt aici vorbe femeieşti. Vrăjmăşia aceasta mai vârtos ţi se întâmplă ţie din fapta bună, pentru că asupra ostenelii este războiul curviei. Uneori trupul nostru se sălbăticeşte din traiul cel bun, alteori patima năvăleşte asupra noastră prin gânduri şi alteori singur dracul ne face nouă pacoste. Chiar şi eu, de multe ori luând seama, m-am aflat în unele ca acestea. Iată, mă vezi pe mine? Sunt om bătrân, patruzeci de ani având în chilie, mă îngrijesc de a mea mântuire şi atât de bătrân fiind, până în ziua de astăzi pacoste îmi face mie” (Prol. 15 sept.).

Păstrează-ţi trupul şi sufletul curat. În acest scop trebuie să respecţi următoarele sfaturi:

  1. Scoală-te de dimineaţă şi nu te lăsa ispitit de aşternutul moale!
  2. Spală-ţi în fiecare zi faţa şi corpul până la brâu cu apă rece!
  3. Mănâncă cumpătat şi cu regulă.
  4. Fereşte-te de alcool şi de tutun.
  5. Nu sta nici o clipă în nelucrare. Ocupă-ţi duhul cu lucruri serioase şi folositoare.
  6. Nu te teme de ridiculizarea celor de pe lângă tine!
  7. Tânărul neprihănit şi stăpân pe sine, nu este ridicol, ci virtuos.
  8. Gândeşte-te totdeauna la omul care tu vei deveni.
  9. Nu-ţi pierde niciodată curajul!
  10. „Întăreşte-te în Domnul şi în puterea Tăriei Lui” (Efs. 6, 10-20; de Pr. M. Ionescu).

Ce se întâmplă dacă nu scoatem imediat

din inimă, cugetele rele?

 

Unirea (cu cugetele necurate şi poftele josnice) se spală cu 12 metanii. Însemnare. Unirea este primirea gândului celui pus de vrăjmaşul şi vorbirea sufletului cu dânsul, cea de bunăvoie (Sf. Ioan Post. can. 3).

     Fereşte-te de gândurile şi dorinţele necurate. „Pârâiaşului, care abia pleacă de la izvor – zice Sfântul Ioan Hrisostom – uşor îi putem schimba cursul; iar după ce se împreună cu alte pâraie şi se preface în râu, nu mai poate fi abătut de la direcţia sa. Aşa stă lucrul şi cu gândurile şi dorinţele necurate. Trebuie să ne eliberăm de ele când sunt mici şi slabe; atunci e posibilă scăparea de ele, dar dacă le suferim timp mai îndelungat în interiorul nostru, ele se întăresc şi devin tot mai puternice, până ce, în fine, suprimarea lor devine imposibilă” (350 pilde p. 110).

Combaterea gândurilor rele. „Vezi fiule – zice Sfântul Nil – cum că opt sunt gândurile care pe toate răutăţile le fac: Îndrăgirea pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, scârba cea fără de vreme, trândăvirea, deşarta slavă şi mândria. Acestea luptă pe tot omul. Iară tu, fiule duhovnicesc, de vrei ca să biruieşti îndrăcirea pântecelui, iubeşte înfrânarea şi să ai frica lui Dumnezeu şi aşa o vei birui. Dacă vrei ca să biruieşti curvia, iubeşte flămânzirea, setea, privegherea, adu-ţi aminte de moarte, niciodată să nu vorbeşti cu femei (şi femeile cu bărbaţi) şi aşa o vei birui. De vrei ca să biruieşti iubirea de argint, iubeşte necâştigarea şi simplitatea. De vrei să biruieşti mânia, câştigă-ţi blândeţea şi îndelunga-răbdare; aducându-ţi aminte câte răutăţi au făcut evreii Domnului nostru Iisus Hristos şi Iubitorul de oameni nu Se mânia asupra lor; ci mai vârtos Se ruga pentru ei, zicând: „Părinte! Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”

Dacă vrei să biruieşti grija cea fără de vreme, nici odinioară nu te îngriji de orice lucru vremelnic şi măcar de te-ar bate, sau te-ar necinsti, sau te-ar izgoni, nu te îngriji nici te mâhni; ci mai vârtos să iubeşti ca să te ocărască şi să te defaime şi să te necinstească, clevetindu-te şi să te socoteşti pe sine mai păcătos decât toţi păcătoşii. Dacă vrei să biruieşti mândria, orice ai face să nu zici: Cum că din osteneala ta, sau din bărbăţia ta se fac. Ci, ori de posteşti, ori de priveghezi, ori de te rogi, ori la pământ de te culci, ori cânţi, ori slujeşti, ori metanii multe faci, să zici că nu din a mea sârguinţă; ci din Dumnezeiescul ajutor şi sprijineală le fac” (Pateric).

Socoteşte-te şi te luptă contra gândurilor hulitoare. „Deoarece mulţi sunt supăraţi şi tulburaţi de gândurile rele – zice Sfântul Dimitrie al Rostovului – şi mai vârtos de cele hulitoare, vrăjmaşul aducându-le asupră-ne; drept aceea, de folos ne este nouă ca să le cunoaştem pe ele şi să le înţelegem, când sunt spre păcat şi când nu. Deci, să ne deprindem a ne putea tămădui de dânsele şi să le izgonim pe ele de la noi… În trei chipuri se întâmplă tulburare în gânduri: pentru necurăţie, pentru necredinţă şi pentru hulă. Asupra acestor tulburări, doctoria este întru acest fel: Trebuinţa cere a judeca, cum că în gândurile cele rele, nu e nici un fel de păcat, când voia şi mintea omului nu se uneşte la aceste gânduri rele; ci mai vârtos le urăşte pe ele şi nu le vrea. Când într-acele gânduri, însă, mintea şi voia omenească se uneşte de bunăvoie, se îndulceşte şi le ţine pe ele în inima sa, binevoind pentru dânsele, atunci acele gânduri sunt păcate de moarte. Când se tulbură cineva de acel fel de gânduri şi nu binevoieşte asupra lor şi se învăluie, socotindu-se pe sine că greşeşte, acela se înşeală de diavolul, că puţin fiind la suflet, nu ştie deosebirile între gânduri şi între voinţă. Că nu când gândim atunci şi vrem; ci când iubim gândurile rele şi ne îndulcim cu dânsele şi înmulţindu-se ele în mintea noastră, le dorim pe ele cu osârdie, atunci este voirea. Dacă însă noi pe gândurile rele le urâm şi nu le vrem; ci ele singure năvălesc asupra minţii noastre şi noi despre dânsele ne întoarcem cu dezgust, atunci e semn încredinţat, cum că nu este voinţa noastră întru ele şi nu urmează nevoie întru ştiinţa noastră a ne tulbura pentru dânsele, fiindcă ele mai vârtos ne înmulţesc nouă plata de la Dumnezeu, atunci când ne supără şi noi le biruim pe dânsele, nebinevoind în ele” (Prolog. 14 iulie; 6 mai).

Biruind gândurile rele şi ispita, s-a luminat. La un frate oarecare s-a ridicat dracul curvei cu mare şi iute război asupra lui, atât de mult, încât ardea ca focul înfierbântarea necuvioasă în trupul său. Iar el se întărea şi se împotrivea atât de tare, încât nici gândul său nu-l lăsa să se abată spre acea necurăţie. Şi aşa, multă vreme luptându-se şi împotrivindu-se acelui război diavolesc, cu Darul lui Dumnezeu a biruit şi a fugit de la dânsul acel război, neputând nimic să facă împotriva răbdării lui. Şi îndată a simţit strălucire de lumină sufletească întru inima sa (Pat. pg. 288).

     Ce se întâmplă dacă păstrăm în minte cugetele necurate şi ne desfătăm cu ele? „Lupta, sau de cununi, sau de muncă este vrednică. Însemnare: Lupta este o putere a sufletului, întocmai puternică cu gândul cel ce îl luptă, cu care de va vrea sufletul, biruieşte pe gând şi ia cununi; iar de nu va vrea, se biruieşte de el şi ia muncă” (Sf. Ioan Post. can.4).

Un frate a petrecut nouă ani, luptându-se să iasă din viaţa de obşte şi în fiecare zi îşi gătea cojocul să iasă. Şi făcându-se seară, zicea întru sine: “Mâine mă voi duce de aici”. Şi dimineaţa zicea gândului: “Să ne silim să răbdăm şi astăzi pentru Domnul”. Şi după ce s-au împlinit nouă ani, aşa făcând, a uşurat Dumnezeu toată ispita de la dânsul.

Robindu-se de gândul curviei, s-a osândit în iad. La o mânăstire de fecioare (călugăriţe) era o monahie, nepoata egumenei, care a iubit un tânăr ce venea adesea în acea mânăstire, ca să vadă pe sora lui. Dar pomenita monahie atâta l-a dorit, încât căuta chip şi vreme îndemânatică pentru a săvârşi păcatul în faptă cu dânsul, căci cu mintea şi cu gândul de multe ori păcătuise cu el. Deci într-acea poftă a murit, ticăloasa, fără să-şi săvârşească pofta ei, că nu i-a ajutat locul. La moartea sa a mărturisit celelalte păcate ale ei şi primind

Sfânta Împărtăşanie s-a săvârşit fără a spune Duhovnicului pofta ei, pe care avea s-o împlinească dacă ar fi găsit vreme îndemânatică. Egumena iubind-o mult pentru rudenie, după ce i-a făcut pomenirea obişuită, se ruga Domnului să-i descopere în ce loc se află. Rugându-se mult cu post şi cu lacrimi, după multe zile a văzut-o în vedenie că era întunecată şi urâtă, zicând către egumenă: “Cunoaşte maica mea că sunt osândită în munci”.

Egumena s-a minunat, zicând: “Cum este cu putinţă? Tu erai feciorelnică, ai venit de mică la mânăstire şi ai păzit toate rânduielile monahiceşti, dar pentru ce te-ai osândit?”

Atunci ea a spus pricina cea mai sus pomenită. Zise egumena către dânsa: “Nu o cred aceasta. Milostivul Dumnezeu numai pentru o poftă trupească, pe care n-ai săvârşit-o, să te muncească veşnic?

Iar ea a răspuns: “Nu te minuna, căci pe drept sunt osândită, că ochiul Celui Preaînalt nu suferă să vadă vreo întinăciune sau prihană de faptă, sau de cuget, care să nu se spele şi să se albească prin Sfânta Mărturisire. Căci eu deşi nu am săvârşit păcat în faptă, dar cu cugetul de multe ori am curvit şi de aş fi găsit loc şi vreme îndemânatică l-aş fi săvârşit şi cu lucrul. Să ştiţi dar, că mulţi, nu numai din mireni, ci şi din monahi, se osândesc, fiindcă nu se îngrijesc de mărturisire şi sfătuieşte şi pe surorile mănăstirii să se mărturisească cu luare-aminte, dacă doresc mântuirea sufletului”. Acestea văzând şi auzind egumena, se tânguia pentru pierzarea nepoatei sale (Mânt. Păcăt.).

 

Avva Pamvo luptând contra gândurilor necurate, a ieşit biruitor. Odată – istoriseşte un frate pustnic – mi s-a întâmplat tulburarea gândurilor şi foarte mare poftă de femeie, atâta, încât nu ştiam ce să fac de supărarea aceea şi de nălucirile de noaptea. Şi eram aproape cu gândul meu să las pustia şi să mă întorc în lume. Şi aşa tulburat fiind, mi-a venit un gând, ca să merg întru adâncul pustiului, să cercetez pe părinţii care se află acolo. Şi îndată am ieşit şi am plecat şi am umblat douăzeci de zile prin pustiu, cercetând pe părinţii care au îmbătrânit în pustiu cu pustnicească viaţă, între care am găsit mai mare în iscusinţă întru înţelegere şi pustnicească viaţă, pe Sfântul Părinte Pamvo. Şi am îndrăznit a-i spune lui toate gândurile mele.

Iar bătrânul mi-a zis mie: “Fiule, nu te minuna de acest lucru, că aceasta nu doară din slăbiciune o pătimeşti, ci din nevoinţa şi silinţa ta. Că la această patimă, mai vârtos se cade călugărului a părăsi treburile cele multe afară la lume şi vorba multă cu oamenii. De vreme ce războiul curviei este în trei chipuri: întâi se ridică asupra călugărului când este trupul lui sănătos, al doilea din gândirea faptelor celor mai dinainte şi al treilea din zavistia diavolească şi dintr-alte pricini. Că iată, fiule, mă vezi pe mine, că sunt bătrân şi sunt acum 70 de ani de când trăiesc aici întru această chilie, îngrijindu-mă de mântuirea mea şi la bătrâneţe şi la  o vârstă ca aceasta am ispită şi supărare. Şi să mă crezi, fiule, că doisprezece ani neîncetat, ziua şi noaptea, m-a supărat dracul curviei, ziua cu gânduri spurcate, iar noaptea cu arătări şi cu năluciri necuvioase, atâta încât socoteam în gândul meu, că S-a depărtat Dumnezeu de la mine şi pentru aceasta sunt biruit de patimi. Însă eu mai bucuros doream să mor, decât să-mi spurc trupul meu. Şi am mers în pustiu, ca să mă dau mâncare fiarelor şi aflând vizuină de urs, am intrat într-însa şi m-am aruncat jos la pământ gol, ca venind ursul să mă mănânce.

Făcându-se seară, au venit urşii şi m-au mirosit de la picioare până la cap şi acum socoteam că mă vor mânca. Iar ei după ce m-au mirosit peste tot trupul, m-au lăsat şi ieşind afară din vizuină, s-au dus, nefăcându-mi nimic rău. Atunci am cunoscut să m-a miluit Dumnezeu şi ieşind de acolo am mers la chilia mea şi nu după multă vreme iar a început a mă supăra dracul curviei, atâta, încât de multă supărare şi scârbă începuse a-mi veni gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Iar vrăjmaşul văzându-mă aşa de tulburat, s-a prefăcut în chipul unei fete arabe, pe care o văzusem odată în vremea secerişului strângând spice pe urma secerătorilor şi ea venind la mine, a stat în braţele mele. Iar mie aşa mi s-a întunecat mintea, încât mi se părea că săvârşesc păcatul trupesc. Şi scârbindu-mă foarte, cu mare mânie am lovit-o cu palma peste obraz şi îndată a fost nevăzută. Iar eu din lovitura aceea, doi ani n-am putut duce mâna la gură, de mare şi spurcată putoare nesuferită. Şi de mare scârbă şi împuţinarea sufletului, îmi venea deznădăjduire. Şi de multă supărare iar am mers în pustiu şi umblând eu aşa supărat prin pustiu, am găsit un pui de aspidă şi prinzându-l l-am luat şi l-am pus pe trupul meu cel de tină şi-l frecam cu capul de trupul meu, că doar mă va muşca să mor şi nici de cum n-a vrut să mă muşte. Atunci am auzit glas de sus grăind şi zicându-mi mie:

“Pamvo, întoarce-te şi mergi în chilia ta şi nu te mai scârbi de aceasta. Căci pentru aceasta te-am lăsat să fii întru aceste ispite, ca să nu te înalţi cu firea ta, socotindu-te în gândul tău că eşti oarece mare, nici să socoteşti că vei putea face ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. Ci de acum să-ţi cunoşti neputinţa ta şi să nu te nădăjduieşti în faptele şi în bunătăţile tale, ci întru mila şi ajutorul lui Dumnezeu”.

Şi aşa, m-am întors şi am venit la chilia mea şi de atunci nu m-a mai supărat acel război, ci cu ajutorul lui Dumnezeu sunt în pace şi mi-am dat în seama lui Dumnezeu toată grija mea” (Pat. 429, 8; 305-307, 28).

 

     Învoiala este pricină şi începătură a canonisirilor.

Însemnare: Învoiala este o plecare cu dulceaţă a sufletului către gândul cel pătimaş, care îl luptă, pentru care zice Dumnezeiescul Pustnic, că aceasta este începătură şi pricină a canonisirilor. Pentru aceea şi Ioan Zonara, la sfârşitul cuvântului ce face împotriva celor ce socotesc, că sămânţa cea firească este necurată, zice: „Cei ce au primit gândul cel pătimaş şi au vorbit cu dânsul cu dulceaţă prin unire şi învoială, aceştia nu vor scăpa de canonisire, măcar că scurgere nu au pătimit în somn, nici nălucire au văzut. Şi înseamnă că supărarea, unirea, lupta şi învoiala, sunt la toate păcatele; iar Dumnezeiescul Postnic a adus pildă, numai de la păcatele trupeşti, ca să le cunoaştem mai bine de la cele mai groase” (Sf. Ioan Post. can. 5).

 

Anul Aparitiei

Editura

Format

Pagini

Autor

Protos. Nicodim Mandita

Opinii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 7-a”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vezi și alte cărți cu aceeași tematică

Shopping Cart