0733580010

contactagapis@gmail.com

Luni-Vineri 09.00-17:00

București, Str. Mențiunii, Nr 7, Sector 2

-5%

Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 3-a

11.00 lei 10.45 lei

Availability: 193 în stoc

Porunca dragostei de Dumnezeu este sapata cu litere nesterse in marea carte a intregii lumi ceresti si pamantesti, in marea carte a naturii, in intelegerea, in mintea si in inima omului. Porunca dragostei se afla scrisa pe fiecare pagina a Vechiului si a noului Testament si in toate tainele Sfintei noastre Cresinte Ortodoxe. De la Raiul pamantesc pana sus pe Muntele Sinai, de la Sinai pana la pestera Betleemului, de la iesle pana la Cruce, de la Jertfa Divina pironita pe Crucea de desupra crestetului plesuv al Golgotei, pana la Altarele Bisericilor Crestine Ortodoxe, totul rasuna: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toate puterile tale“. Aceasta este porunca cea mai mare a tuturor vremurilor, conditiilor si starilor din lume. Aceasta-i cea mai mare si mai folositoare porunca din toate cate ni le-a dat Dumnezeu, si care ni se cere imperios a o implini. Porunca aceasta a iubirii a sapat-o Dumnezeu adanc in fiinta si in inima omului creat dupa Chipul si Asemanarea Sa. Inima omului nu se poate umple decat cu Creatorul ei, de aceea, pentru a deveni fericiti, sa iubim mai presus de orice pe Dumnezeu si pe aproapele nostru ca pe noi insine.

PORUNCA A III-A

Porunca a treia este: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Ieş. 20, 7). Întâi, învaţă să ţinem în cinstea cea mai înaltă şi mare numele Domnului Dumnezeu, neluându-L în glumă sau în vreun prilej mărunt şi neîndreptăţit. În al doilea rând, să nu se întâmple ca, voind să dăm tărie minciunilor noastre, să folosim numele lui Dumnezeu şi să jurăm strâmb. În al treilea rând, să nu dăm cuiva prilej, nici să-l îndemnăm, să dea mărturie mincinoasă. În al patrulea rând, ca aceia care fac făgăduinţe să le dea înaintea lui Dumnezeu şi să le împlinească, după cum porunceşte Scriptura când spune: “De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta” (Deut. 23, 21). Într-aceasta greşesc toţi cei care, la vremea botezului, făgăduiesc că vor păzi credinţa ortodoxă până la moartea lor şi apoi se dezbracă de ea pentru anume pricini ale lor, sau de teamă să nu-şi piardă cinstea sau bunurile lor, sau să nu fie lipsiţi de viaţa de aici. Pentru aceasta jură strâmb pe faţă, adică tăgăduiesc ceea ce (cu jurămînt) au făgăduit lui Dumnezeu. De care lucru, Apostolul Pavel, odată ce s-a izbăvit, a grăit: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvîrşit, credinţa am păzit” (2 Tim. 4, 7) (Mărt. Ort. part. III întreb. 46).

“Această poruncă învaţă că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără de cinstea cuvenită. Iată şi temeiul acestui lucru: Numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţă sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător. De pildă cuvântul “mamă” sau “tată” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui Ceresc, care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti, şi care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea. De aici înţelegem că şi numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu Însuşi sfânt este”(Învăţ. Cred. Ort. pag. 445, ed. 1952).

“Domnul Dumnezeul nostru în purtarea Sa de grijă pentru edificarea, luminarea şi mântuirea oamenilor, a hotărât fiecăruia din noi să-şi lepede orice deşertăciuni din minte, cuvânt şi faptă, zicându-ne prin a treia poruncă a Decalogului: “Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”.

La această poruncă greşesc: toţi hulitorii, şi cei care fac jurăminte sau care pun pe alţii să facă jurăminte şi cei care calcă jurămintele; cei care la fiecare pricină pomenesc pe Dumnezeu, zicând: “Dumnezeu ştie”, “zău” “zău lui Dumnezeu”, “pe legea mea” şi altele asemenea; cei care făgăduiesc lui Dumnezeu să facă vreun lucru bun şi nu-şi împlinesc făgăduinţele lor; proorocii mincinoşi; cei care cer de la Dumnezeu cereri necuviincioase după voile lor, cereri potrivnice mântuirii lor; cei care întrebuinţează cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi la glume şi râsuri; cei care nu suferă bolile trupeşti, feluritele lipsuri ori ispite, cu răbdare şi mulţumire, ci cârtesc prihănind pe Dumnezeu ca pe un nedrept; cei care hulesc pe Dumnezeu, Numele lui, Cortul sau Biserica, cele Sfinte şi pe Sfinţii Lui din cer (Apc. 13, 6; 12, 15; Iuda 1, 8-10) şi cei care fac şi pe alţii să hulească; cei care zic că Dumnezeiasca Scriptură cuprinde basme, împotrivindu-i-se, şi laudă mai mult cărţile păgânilor; cei care îşi calcă făgăduinţa dată la Sfântul Botez, dezertând la credinţe şi vieţuiri anticreştineşti potrivnice Ortodoxiei” (Ogl. Duh. vol. 2, pag. 121, de Protos. N. Măndiţă).

Cum să cinstim Numele lui Dumnezeu?

 

Dumnezeu în porunca a treia porunceşte ca noi, Numele Lui să-l grăim cu temerea fiască. Precum copiii la fiecare ocazie vorbesc cu respect nu numai despre părinţii lor, dar şi despre faptele cele bune ale părinţilor, despre învăţăturile lor, aşa, şi cu mult mai mult, trebuie să vorbim cu respectul cuvenit despre Dumnezeu, despre Sfinţii Lui, despre Sfânta Biserică şi despre toate aşezămintele ei. Exemple în privinţa aceasta ne sunt Sfinţii Apostoli şi toţi Mucenicii şi Muceniţele, care au vorbit despre Dumnezeu cu cea mai mare temere şi au apărat instituţiile Dumnezeieşti cu cel mai mare zel. Sfânta Muceniţă Glicheria a suferit chinuri amare, dar ea, Numele lui Dumnezeu l-a preamărit până a murit.

Noi, conform poruncii acesteia, proslăvim Numele lui Dumnezeu, când Îl iubim atât de mult, încât toate le facem în Numele Lui şi sub autoritatea Lui, asemenea copiilor care pentru binefacerile primite de la părinţi îi iubesc şi toate le fac în numele şi sub autoritatea lor. În Numele Domnului Apostolii au vindecat bolile şi neputinţele, au înviat morţii, li s-au rupt de la mâini lanţurile, li s-au deschis uşile închisorilor şi li s-au supus neamurile păgâne de pretutindenea.

Noi, conform poruncii a treia, cinstim Numele lui Dumnezeu când cu bucurie ascultăm şi luăm parte la toate vorbele, laudele, cântările ce se referă la Dânsul, precum o fac bucuroşi copiii cei buni, când ei nu numai ascultă cele bune de la părinţii lor, dar şi iau parte la ridicarea şi cinstirea numelui părintesc. Iisus Hristos, Numele Tatălui Ceresc L-a înălţat peste tot numele; Sfinţii Apostoli pentru înălţarea Numelui lui Iisus Hristos şi Sfinţii Mucenici şi Muceniţe pentru credinţa în Iisus Hristos, pentru lauda Numelui Lui, au pătimit chiar şi moartea.

Noi, conform poruncii acesteia, cinstim pe Dumnezeu când la primejduirea cinstei, vieţii şi averii noastre şi a aproapelui nostru, Îl chemăm pe Dumnezeu, Care este atotadevărat şi a Cărui mărturie este cea mai considerată. Căci acolo unde este ruga noastră în Numele lui Dumnezeu, adevărata chemare în mărturisirea Lui, face de prisos orice altă mărturie. Iisus Hristos adeseori S-a rugat Tatălui Său celui Ceresc. Apostolii, învăţăceii, la cazuri importante au zis că Dumnezeu le este lor  martor. Proorocul Moise în cântarea cea înfricoşătoare, cântată de dânsul înaintea morţii sale, în faţa şi în auzul a tot poporul, cheamă întru mărturie cerurile şi pământul şi aşa preaînalţă Mărirea lui Dumnezeu peste tot numele, al celor cereşti şi al celor pământeşti.

Noi, conform poruncii acesteia, cinstim pe Dumnezeu când cu stricteţe şi cu bucurie împlinim cele ce am promis la Sfântul Botez şi după Sfântul Botez, precum şi copiii cei buni cu bucurie şi cu stricteţe împlinesc promisiunile făcute înaintea părinţilor. Exemple în privinţa aceasta ne sunt Sfinţii Apostoli, creştinii, Mucenicii, Muceniţele care până la ultima răsuflare şi în faţa ameninţărilor cu chinuri grozave şi cu moartea, n-au călcat credinţa, iubirea şi nădejdea în Dumnezeu; ci le-au păstrat şi le-au mărturisit în public, înaintea tuturor. Dumnezeu, în porunca a treia, opreşte toată necinstirea Numelui Său.

Conform poruncii a treia, noi necinstim Numele lui Dumnezeu când vorbim rău de Dânsul, când bârfim contra Lui, contra Îngerilor, contra Sfinţilor, contra Bisericii şi legii noastre, contra instituţiilor şi servitorilor Dumnezeieşti. Dumnezeu, chiar aici pe pământ, a pedepsit pe copiii ce îşi băteau joc de părinţi. Aşa pe Ham, fiul lui Noe, pe Avesalom, fiul lui David, pe Ofne şi Finees, fiii lui Eli; însă pe cei ce se răsculară contra aşezămintelor Dumnezeieşti, Dumnezeu i-a pedepsit într-un mod înspăimântător, precum pe Core, Datan şi Aviron şi pe cei două sute cincizeci de partizani ai lor şi pe alţii. În Testamentul Nou avem exemple nenumărate cum a pedepsit Dumnezeu pe bârfitorii Numelui Său, sau ai instituţiilor Sale Sfinte.

Conform poruncii acesteia, noi necistim Numele lui Dumnezeu, când la toată ocazia şi fără trebuinţă, numim Numele Lui. Prin aceasta degradăm pe Dumnezeu, căci precum l-am ofensa pe domnitor, dacă noi la toată ocazia am aminti de dânsul şi am face referire la persoana lui unde este ceva neînsemnat, tot aşa, şi într-un grad mult mai înalt, ofensăm noi pe Dumnezeu printr-o purtare ca aceasta.

Conform poruncii acesteia, necinstim noi Numele lui Dumnezeu când înaintea Lui facem promisiuni şi nu le ţinem, căci precum am ofensa pe martorii în faţa cărora am făcut promisiunea călcată, chiar aşa, şi într-un grad mult mai înalt, ofensăm pe Dumnezeu. De aceea se cere ca noi, la facerea promisiunilor, să fim prudenţi şi să luăm în consideraţie toate disponibilităţile noastre corporale, spirituale, materiale şi morale, ca nu cumva să promitem ceva, a cărei împlinire este nerealizabilă. Judecătorul Ieftae, s-a grăbit promiţând a jertfi pe cel care îl va întâmpina mai întâi, şi s-a tânguit foarte mult, când cea dintâi care l-a întâmpinat a fost fiica sa. Irod s-a grăbit promiţând Salomeei orice va cere, căci ea n-a cerut nici împărăţie, nici aur sau pietre preţioase, ci capul lui Ioan.

Conform poruncii acesteia, greşim şi necinstim Numele lui Dumnezeu când Îl chemăm ca martor, acolo unde vrem a demonstra ceva neadevărat. Ar fi necinstit şi ofensă pentru omul integru, dacă am face apel la mărturia lui, la iubirea lui, acolo unde noi minţim. Ar fi o ofensă mare pentru domnitor, dacă noi ne-am adresa către dânsul şi l-am chema ca martor acolo unde minţim; cu cât mai mare ar fi ofensarea lui Dumnezeu, când noi am jura fals şi L-am chema ca martor, spre a susţine nişte afirmaţii neadevărate, nişte iscodiri şi minciuni?!

Conform poruncii acesteia, noi trebuie să vorbim, să gândim şi să facem toate în Numele lui Dumnezeu şi în cinstea Lui, căci Numele Lui este mai presus decât tot numele, şi pentru că El este Acela Care, ţesătura de păianjen o face zid puternic de apărare, iar zidurile cele mai puternice o ţesătură de păianjen. El este Împăratul Măririi, înaintea Căruia se pleacă tot genunchiul, al celor cereşti, şi al celor pământeşti. Cerul este Tronul Lui şi pământul aşternut picioarelor Lui.

În Sfânta Scriptură ni se istoriseşte că Moise s-a suit pe Muntele Sinai spre a primi tablele legii. Însă israelitenii, care de abia promiseseră că vor ţine poruncile lui Dumnezeu şi care se legaseră că se vor închina numai adevăratului Dumnezeu, au ucis pe Hur, însoţitorul lui Aaron, iar pe Aaron l-au silit să le facă un viţel de aur. Aaron fiind fără curaj şi neputând rezista, a poruncit ca femeile să adune cerceii de aur, din care apoi au turnat un viţel şi căruia a doua zi i-au adus sacrificii şi închinăciuni ca unui Dumnezeu. După săvârşirea sacrificiilor poporul a mâncat, a băut, a cântat şi a jucat. În vuietul acela, Moise a sosit de pe munte şi după porunca lui Dumnezeu au pierit 3000 de iudei, care mai ales răsculaseră poporul şi îl dusese la călcarea făgăduinţei. Iată cum pedepseşte Dumnezeu pe cei ce nu se ţin de făgăduinţele date.

Nabuhodonosor a luat în râs pe Dumnezeu, răpind din Templu vasele Sfinte şi toate odoarele preţioase, ducându-le în Babilon. Pentru fărădelegea aceasta, în scurt timp, el a murit de o moarte urâtă, căci şi cei mai intimi ai lui trebuiau să părăsească locul unde petreceau.

Baltazar, urmaşul său, aducând la ospăţ vasele sfinte din biserica Ierusalimului şi bând din ele cu boierii, femeile şi concubinele lui, a fost groaznic pedepsit de Dumnezeu. Babilonul a căzut în mâinile împăratului Cirus; iar el şi-a pierdut tronul, împărăţia, viaţa şi sufletul (Dan. 5).

Simon Magul defăimând pe Dumnezeu, prin înşelăciune şi lucrare diavolească a fost înălţat în sus, de unde fiind aruncat, s-a sfărâmă în bucăţi, pierzându-şi viaţa şi sufletul (V. Sf. Şi Cazania din 29 iunie).

Într-un oraş, pe timpul Sfintei Liturghii, mai mulţi oameni petrecând într-o ospătărie, mâncau, beau şi se veseleau. Când deodată se auzi răsunând clopotul, ca semn al prefacerii Jertfei Sfintei Euharistii, unul dintr-înşii luă într-o mână pâine, în alta un pahar cu vin şi le împărţi la toţi, zicând că ceea ce se face acum în Biserică, o pot face şi ei acolo. În fine, gustă din pâine şi el şi când a pus la gură paharul cu vin, picioarele i-au început a tremura, în tot corpul căpătând fiori şi peste trei zile a murit şi a fost înmormântat.

Într-un oraş un om avea şapte copii şi o avere mare. Acolo trăia şi un amic al aceluia care şi el avea şapte copii. Murind omul cel avut, amicului lui, prin documente, prin martori şi jurăminte false, a demonstrat că repausatul îi datoreşte atâta cât face averea rămasă şi îi răpi astfel toată averea rămasă. Cei şapte copii văzându-se săraci lipiţi pământului, prin sârguinţă şi purtare bună, fiecare a ajuns la câte o stare mare şi onestă. Ceilalţi şapte copii ai răpitorului, văzându-se atât de avuţi, n-au învăţat nimic şi s-au purtat rău. Averea s-a scurs într-un timp scurt, un foc a răpit ce le mai rămăsese şi copiii fiind acum în vârstă nu mai aveau nici pâinea de toate zilele, şi cerşeau pe la casele altora.

Un locuitor al unui sat era foarte înstărit şi avea numai o fiică, care era în străinătate şi de care nu se mai auzise de multă vreme nimic, pentru că îşi schimbase numele, şi prin sârguinţă şi talentele sale, ca artistă, fu admirată şi deveni renumită. După moartea tatălui ei, un amic al lui, prin documente false şi prin jurământ, a demonstrat, cum că fiica lui, pentru purtarea sa cea rea, a fost dezmoştenită; iar el e moştenitor legitim. Cu toate protestele şi reclamaţia fiicei, el a câştigat averea celui mort. Dar ce s-a întâmplat? Conştiinţa îl mustra necontenit. El, pe zi ce mergea, se topea, slăbea, şi văzându-se tulburat şi aproape de moarte, a mărturisit adevărul, a înapoiat averea străină, iar averea sa a dăruit-o fiicei amicului său, spre a se uşura de păcatul comis prin jurământ mincinos şi prin documente false.

Într-un oraş locuia o femeie, care de multe ori zisese că ea nu are Dumnezeu, nici lege, măcar că era creştină. Fiind chemată odată la judecătorie ca martoră şi adeverindu-se că ea a negat în public pe Dumnezeu şi legea, judecătorul a respins mărturia ei, zicând că cine nu are credinţă în Dumnezeu, nu are nici frică de Dumnezeu şi mărturia depusă nu are garanţia autorităţii divine, pe care ea o neagă. Anania şi Safira au murit pe loc pentru că au minţit înaintea Apostolului Petru şi au mărturisit fals.

Sunt mii de exemple înfiorătoare, din care ne putem convinge de felul cum pedepseşte Dumnezeu pe cei ce iau în deşert Numele Lui, pe cei ce hulesc pe Dumnezeu, pe cei ce jură fals, ş.a. Toate exemplele nu le putem înşira aici, căci ne-ar trebui anume o carte mare în scopul acesta. Dar şi exemplele înşirate ajung spre a ne feri de jurăminte, mai ales de jurămntele false şi de luarea în râs a celor Sfinte, de călcarea jurămintelor şi a promisiunilor făcute înaintea lui Dumnezeu şi a martorilor (I. Ştefanelli) (Ogl. Duh. vol. II, pag. 267- 271, Ed. Agapis, 2008, de Protos. N. Măndiţă).

 

Ce este votul sau făgăduinţa?

    

Votul este o promisiune făcută lui Dumnezeu, prin care ne obligăm de bună voie la anumite sacrificii sau la fapte bune, ca un semn al căinţei, al mulţumirii sau al dăruirii noastre lui Dumnezeu. Votul se depune de obicei fie în vremuri de încercare, când credinciosul uneşte rugăciunea cu votul spre a da rugăciunii mai multă greutate, fie în vreme de mare bucurie, când din dorinţa generoasă de a se dărui Domnului, izvorăşte făgăduinţa ce-l leagă un anumit timp sau viaţa întreagă.

Din definiţia votului rezultă că el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1) Să aibă ca scop preamărirea lui Dumnezeu;

2) Să fie expresia unei convingeri clare şi decizii libere;

3) Să se refere la faptele morale bune şi posibile.

Numai îndreptarea făgăduinţei spre preamărirea lui Dumnezeu dă votului caracterul său de act cultic. Pe de altă parte, votul presupune cunoaşterea clară şi deplină a obiectului, scopului, împrejurărilor şi a posibilităţilor votului depus. De asemenea se cere libertatea în decizie; el trebuie făcut nu din constrângere sau frică, ci după o matură chibzuinţă.

În ce priveşte obiectul, votul trebuie să cuprindă, fapte bune sau fapte ce apar în sfaturile evanghelice. Propriu-zis şi votul se referă la acţiuni care nu sunt în general obligatorii, care, deci, depăşesc porunca. Totuşi, e posibil să făgăduieşti, în anumite împrejurări, şi împlinirea unor fapte general obligatorii, adăugând la obligaţia legii şi obligaţia votului. Faptele rele nu pot fi obiectul votului şi nici faptele fizice sau moral-imposibile. Cel ce se făgăduieşte trebuie să se lege să facă lucruri pe care ştie că este în stare să le împlinească. A promite lui Dumnezeu ceea ce ştii că nu poţi împlini, fie din motive fizice, fie din motive morale, este a te juca de-a făgăduinţa şi a păcătui faţă de Dumnezeu.

Odată depus, votul este obligator, el trebuie împlinit exact şi la timp. Nimeni nu e silit să depună votul; El este un act al liberei decizii. «Iar dacă te-ai jurat Domnului, să păzeşti şi să împlineşti ceea ce îţi va ieşi pe buze şi anume juruinţele pe care le vei face de bună voie Domnului Dumnezeului tău şi pe care le vei rosti cu gura ta. Căci Domnul tău îţi va cere socoteală şi te vei face vinovat de păcat» (Deut. 23, 21-23). Acelaşi sfat îl dă şi Eclesiastul (5, 4-5): «Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără de minte, de aceea împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să faci juruinţă şi să n-o împlineşti». Iar Psalmistul (Ps. 66, 12-13), zice: «Îmi voi împlini juruinţele făcute Ţie, juruinţe Care mi-au ieşit de pe buze, pe care mi le-a rostit gura când eram la strâmtorare». Obligaţia de a fi credincios făgăduinţei rezultă din faptul că ea este o promisiune liberă, dată lui Dumnezeu. Dacă făgăduinţa dată unui om obligă, cu atât mai mult aceea făcută lui Dumnezeu. Neîmplinirea ei este un semn de superficialitate şi de lipsă de respect faţă de Dumnezeu şi faţă de persoana căreia îi promiţi. De aceea, neîmplinirea juruinţei este un păcat.

Felurile votului şi valoarea lui morală

Votul a fost împărţit în mai multe categorii după diferite criterii: a) după obiect, votul este: personal (promite a întreprinde ceva, spre ex. a intra în monahism, a face pelerinaj la locurile sfinte); material (promite a da bunuri materiale, spre ex.: a face milostenie, a zidi o biserică) şi mixt (şi personal şi material) ; b) după formă, votul este: condiţionat, care e valabil numai după realizarea condiţiei (spre ex. fac cutare lucru, dacă mă voi vindeca de boala aceasta) şi necondiţionat; c) din punct de vedere social, votul este: vot particular, pe care îl face persoana singură în faţa lui Dumnezeu şi vot public, care e făcut în biserică, în faţa ierarhiei bisericeşti, — iar votul public este sau vot solemn (cu deosebită ceremonie, spre ex. tunderea în monahism) sau vot simplu (fără ceremonii); d) după intenţie, votul este: vot de preamărire, de mulţumire (pentru binefacerile divine), de cerere (pentru a primi ceea ce ceri în rugăciune) şi de ispăşire (ca semn al căinţei). În fond, toate voturile slujesc la preamărirea lui Dumnezeu.

Se înţelege că acelaşi vot poate fi privit din toate aceste puncte de vedere. Astfel că un vot poate fi, spre exemplu: personal, necondiţionat, public şi de preamărire.

În Sfânta Scriptură găsim toate felurile de voturi. Astfel, Iacob, trezindu-se din visul în care a văzut scara îngerilor, face juruinţă Domnului că dacă îl va păzi în vremea călătoriei şi îl va întoarce acasă în pace, «Domnul va fi Dumnezeul meu», piatra pe care şi-a rezemat capul va fi casa lui Dumnezeu şi Lui îi va da a zecea parte din tot ce va câştiga (Fac. 28, 20-22). Moise arată în Levitic (27) cum trebuie preţuite fie persoanele, fie bunurile juruite Domnului. Există juruinţe ale poporului întreg (Num. 21, 2) sau ale particularilor şi judecătorilor (Jud. 11, 30), Ieftae, Samson, Samuil, Ana, mama lui Samuil, Abesalom (1 Regi 1, 2; 2 Regi 15, 8). Afară de făgăduinţele variate, există un vot al nazireatului (1 Regi 1, 2): «îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieţii lui şi brici nu va trece peste capul lui». Acesta putea fi făcut pentru toată viaţa, sau numai pentru un anumit timp. Împlinirea votului este obligaţie (Num. 6, 1, 30; Deut. 23, 22; Ecl. 5, 4). În Noul Testament vedem pe Sfântul Apostol Pavel practicând pe un timp votul nazireatului, împreună cu alţi credincioşi, ca semn de cinstire a legii mozaice (Fapte 21, 23-27). Sfântul Ioan Botezătorul este nazireu pe viaţă (Luca 1, 15). Răspunsul Maicii Domnului la vestirea Îngerului indică un vot al fecioriei (Luca 1, 34). Iar Sfântul Pavel zice despre văduvele tinere care s-au făgăduit Domnului şi apoi vor să se căsătorească: «Căci poftesc împotriva lui Hristos, vor să se mărite, având osândă, pentru că au călcat credinţa cea dintâi» (1 Tim. 5, 12). Văduvia în slujba Bisericii era, deci, un vot care trebuia respectat. De aceea Sfântul Apostol Pavel recomandă să nu fie primite văduvele tinere, care îşi calcă, mai devreme sau mai târziu, făgăduinţa, ci cele mai în vârstă şi încercate în virtute.

Sfaturile evanghelice sunt aşa fel recomandate, încât se vede că ele pot fi luate ca voturi. «Căci… sunt fameni – zice Mântuitorul – care singuri s-au făcut pentru Împărăţia cerurilor» (Mt. 19, 12), adică singuri s-au făgăduit lui Dumnezeu să rămână în feciorie. De asemenea, Mântuitorul acceptă făgăduinţa lui Zaheu: «Iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit» (Lc. 19, 8-10).

De aceea Biserica a preţuit votul, fie particular, fie public, fie personal, fie material, fie condiţionat, fie necondiţionat. În special însă votul a avut şi are însemnătate pentru organizarea monahismului. Tunderea în monahism constă în depunerea celor trei voturi: votul sărăciei, votul castităţii şi votul ascultării. Acestea trebuie să împlinească toate condiţiile unui vot valabil, căci angajează pe toată viaţa. Cel ce le-a depus trebuie să fie credincios făgăduinţei până la sfârşitul vieţii.

Valoarea morală a votului a fost combătută de protestanţi, începând cu Luther, sub motivul că pentru împlinirea poruncilor e suficient legământul botezului şi că prin vot s-ar realiza o constrângere asupra voinţei, deci votul ar fi împotriva libertăţii. Atitudinea protestantă este explicabilă şi pentru că protestanţii au negat şi sfaturile evanghelice, de care sunt legate în special voturile. Obiecţiile lor însă sunt neîntemeiate, în primul rând, pentru sfaturile evanghelice e nevoie de vot, pentru ca în el să aibă monahul un sprijin puternic al luptei consecvente pe calea desăvârşirii. Pentru împlinirea poruncilor, votul devine necesar pentru a da mai multă stabilitate şi tărie voinţei. În al doilea rând, votul nu este negaţia libertăţii, ci expresia şi susţinătorul ei; expresia ei, pentru că izvorăşte dintr-o decizie liberă; susţinătorul ei, pentru că întăreşte voinţa pe calea iubirii. Valoarea morală a votului reiese, pe de o parte, pentru că el este o dăruire de sine pentru preamărirea lui Dumnezeu, o jertfă adusă lui Dumnezeu, prin care se manifestă iubirea, mulţumirea sau căinţa faţă de Dumnezeu ; pe de altă parte, pentru că el dă voinţei statornicie şi putere de realizare consecventă, fiind un mijloc de combatere a nestatorniciei ei şi a ispitelor şi de îndreptare a vieţii spre o cale sigură şi spre o ţintă precisă. Făgăduinţa făcută lui Dumnezeu naşte consecvenţă, ea este credincioşie faţă de Dumnezeu. Odată făcută, ea te obligă să o împlineşti. Astfel, votul este un mijloc puternic pentru progresul credincioşilor pe calea desăvârşirii creştine (Teol. Moral. Ort. vol. 2, pag. 63-67, ed. 1980).

Ca o confirmare a temeiniciei de nezdruncinat, a învăţăturilor de mai sus, referitoare la obligaţia irevocabilă de  împlinire a făgăduinţelor făcute în mod liber lui Dumnezeu, şi a pedepselor cumplite ce atrag după sine amânarea şi în final, neîmplinirea lor, chiar din viaţa aceasta, în paginile ce urmează vom da curs povestirii unei întâmplări groaznice, dar foarte lămuritoare, petrecută în Rusia, culeasă din cartea “Sfinţi şi păcătoşi”, apărută la editura Areopag, în anul 2012.

Anul Aparitiei

Editura

Format

Pagini

Autor

Protos. Nicodim Mandita

Opinii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 3-a”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vezi și alte cărți cu aceeași tematică

Shopping Cart