0733580010

contactagapis@gmail.com

Luni-Vineri 09.00-17:00

București, Str. Mențiunii, Nr 7, Sector 2

-5%

Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 6-a

11.00 lei 10.45 lei

Availability: 194 în stoc

Porunca dragostei de Dumnezeu este sapata cu litere nesterse in marea carte a intregii lumi ceresti si pamantesti, in marea carte a naturii, in intelegerea, in mintea si in inima omului. Porunca dragostei se afla scrisa pe fiecare pagina a Vechiului si a noului Testament si in toate tainele Sfintei noastre Cresinte Ortodoxe. De la Raiul pamantesc pana sus pe Muntele Sinai, de la Sinai pana la pestera Betleemului, de la iesle pana la Cruce, de la Jertfa Divina pironita pe Crucea de desupra crestetului plesuv al Golgotei, pana la Altarele Bisericilor Crestine Ortodoxe, totul rasuna: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toate puterile tale“. Aceasta este porunca cea mai mare a tuturor vremurilor, conditiilor si starilor din lume. Aceasta-i cea mai mare si mai folositoare porunca din toate cate ni le-a dat Dumnezeu, si care ni se cere imperios a o implini. Porunca aceasta a iubirii a sapat-o Dumnezeu adanc in fiinta si in inima omului creat dupa Chipul si Asemanarea Sa. Inima omului nu se poate umple decat cu Creatorul ei, de aceea, pentru a deveni fericiti, sa iubim mai presus de orice pe Dumnezeu si pe aproapele nostru ca pe noi insine.

Porunca a VI-a

Porunca aceasta învaţă că nici un om care se teme de Dumnezeu să nu săvârşească omor. Epitimia sau canonul pentru păcatul uciderilor, ce se dă ucigaşilor, e aşa de mare, greu şi copleşitor, încât Însuşi Dumnezeu în porunca aceasta a Decalogului, porunceşte tuturor a se feri din răsputeri de el, zicând: “Să nu ucizi” (Ieş. 20, 13).

Dumnezeu arată în Sfânta Scriptură, că păcatul ucigaşilor e aşa de mare, încât aceştia numai prin sângele lor se pot spăla de el (Fac. 9, 6).

Uneori, după mila lui Dumnezeu se poate şterge şi prin alte grele canonisiri. Aceştia după săvârşirea păcatului uciderii, cad sub greu blestem, în vaiete groaznice, în pedepse înfricoşate şi în lipsirea de Împărăţia lui Dumnezeu (Fac. 4, 11).

Împotriva poruncii acesteia greşesc: cei ce omoară pe cineva trupeşte, sau cu mâna lor, sau prin alţii, sau cu sfat, sau cu ajutorul şi îndemânarea lor; cei care omoară pe cineva sufleteşte, precum sunt ereticii, învăţătorii cei mincinoşi, care dau în lume învăţături potrivnice Ortodoxiei şi toţi creştinii aceia care pricinuiesc sminteală altora cu pilda vieţii lor stricate şi rele, cei care în vremea ciumei şi altor boli molipsitoare ştiindu-se că sunt molipsiţi se amestecă cu ceilalţi şi îi molipsesc; cei ce se omoară singuri şi în scurt: toţi cei care se aruncă pe sineşi în primejdii. La această poruncă se aduce şi mânia, zavistia şi celelalte patimi care sunt pricinuitoare de ucidere. Încă greşeşte şi dacă cineva a poftit răul aproapelui, s-a bucurat de ticăloşiile lui; de l-a zavistuit şi s-a mâhnit de binele lui; de are vrajbă cu altul şi pofteşte să-i facă răsplătire; de a nu ierta pe vrăjmaşul său, sau nu a cerut iertare de la el; de a gonit pe săraci cu cuvinte ocărâtoare; de a dat buruieni ca să lepede femeia copilul; de a ţinut parte celor răi; de a pus sminteală şi a pricinuit vrajbe de a bătut pe cineva, sau a rănit; de a mustrat pe cineva, fără dreptate, din mânie şi nu din dragoste; de a luat stăpânire de dascăl, sau de judecător, sau de doctor, sau de Preot, sau de Duhovnic, sau de Arhiereu, sau de boier, nefiind vrednic, sau a făcut pe alţii nevrednici de au luat; de s-au vătămat din multă mâncare şi beţie, sau din poftele trupeşti şi alte necuviinţe (Carte f.f. de suflet pg. 21-28).

Cine urăşte pe aproapele

ucide prin gândul de răzbunare

Uciderea se săvârşeşte nu numai cu fapta însăşi, ci şi cu voinţa, cu ajutorul dat, cu îndemnul, cu învoirea la omor, precum şi prin patimile: trufiei, pizmei, urii, setei de avuţie şi cele asemănătoare.

Gândul acesta e o zâzanie a diavolului, pe care fiecare creştin trebuie a o lepăda desăvârşit din mintea şi fiinţa sa, spre a scăpa de păcatul uciderii. “Tot cel ce urăşte pe aproapele său ucigător de oameni este; şi ştiţi, că tot ucigătorul de oameni nu are viaţă, întru dânsul petrecând” (Ioan 3, 15; 2. 10).

Cei învrăjbiţi, în timpul învrăjbirii, sunt depărtaţi de sfânta biserică şi dacă moare unul dintr-înşii, cel rămas se canoniseşte un an şi în 40 de zile să meargă la mormântul mortului şi să-i zică: “Iartă-mă, frate, şi pe tine Dumnezeu să te ierte” (Prav. M. gl. 168).

Gândurile rele sunt rădăcina lucrărilor păcatului. Gândurile rele se fac de la demoni, mai întâi învoiri apoi lupte, apoi înălţări de sineşi, care duc la căderi şi prăpăstuiri în grele păcate. Aşa şi Cain a gândit rău asupra fratelui său Abel şi apoi l-a ucis. Isav gândea să ucidă pe fratele său Iacob. Avesalom a gândit rău asupra fratelui său Ammon şi ucigându-l s-a prăpăstuit în pierzare groaznică. Căpeteniile iudeilor au gândit rău asupra Mântuitorului şi ucigându-L, s-au prăbuşit în pierzare vremelnică şi veşnică.

Privitor la stăpânirea gândurilor rele, Psalmistul ne sfătuieşte aşa: “Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi. Cele ce ziceţi (cu gând rău), în inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi. Jertfiţi jertfa dreptăţii şi nădăjduiţi spre Domnul” (Ps. 4, 4-5). De asemenea şi Mântuitorul înfierează gândurile rele, zicând: “Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?… Cele ce ies din gură, din inimă ies şi acelea sunt care spurcă pe om. Că din inimă ies: gândurile rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule, asupririle, vicleşugurile, înşelăciunile, înverşunările, ochiul viclean, trufia, nebunia. Toate relele acestea sunt care ies dinăuntru şi spurcă pe om…” (Mt. 9, 5; 15, 18-20). “Şi tot ce este spurcat – mărturiseşte Sfântul Ioan Teologul – şi face spurcăciune şi minciună, nu va intra în Ierusalimul Ceresc, în fericirea, odihna şi veselia veşnică, fără numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apc. 21, 27).

 

Fă-te mort în a gândi rău aproapelui tău. Un frate a întrebat pe Avva Moise, cu ce fel de chip se poate omorî omul pe sine, despre (a mai cugeta rele) aproapelui său. Bătrânul i-a răspuns: “De nu va pune omul în inima sa, cum că se află în mormânt de trei zile, nu ajunge la cuvântul acesta…

Trebuie omul să moară despre prietenul său, ca să nu-l judece întru ceva.

Dator este omul să se omoare pe sine despre tot lucrul său, mai-nainte de a ieşi din trup ca să nu facă rău vreunui om” (Pat. 145, 11, 13-14).

 

     Vrăjmăşia. Epifaniu, Episcopul din Salamina scrie către Sfântul Ilarie: “Nu e permis nimănui să se culce cu vrăjmăşia în suflet cauzată de mine; asemenea nici eu nu m-am culcat având gânduri vrăjmaşe contra cuiva, căci vrăjmăşia nu umblă nicicând singură, ci însoţită de nenumărate păcate” (O mie de pilde).

Sfânta Cruce e semnul iertării. Împăratul Ludovic al XII-lea, mai înainte de suirea sa pe tronul Franţei, la 1498, îşi făcuse un catalog cu prietenii şi duşmanii lui, căci, ca tot omul, avea şi prieteni şi duşmani. Suindu-se pe tron, sfetnicul său, i-a arătat catalogul cu duşmanii săi. Atunci el a pus câte-o cruce lângă numele fiecărui duşman. Duşmanii săi cum auziră de acest lucru, au crezut că semnul Crucii pus de împăratul, înseamnă, că el le va tăia capetele şi de groază fiecare şi-a luat lumea în cap. Au fugit care încotro au putut. Unii s-au ascuns prin pustietăţi, alţii au trecut peste hotare. Ei însă s-au înşelat, căci împăratul le-a dat de veste, că de aceea a pus semnul Crucii lângă numele lor, fiindcă i-a iertat. Auzind acea veste bună, a venit fiecare iarăşi acasă cu bucurie.

Duşmanii împăratului au învăţat prin spaimă că, Crucea nu înseamnă numai suferinţele omului pe pământ, ci ea între altele ne mai aduce aminte, că precum Mântuitorul a suferit chinurile cele mai mari, spre a ne ierta de păcate, aşa şi noi să uităm necazurile şi să iertăm pe cei care ne-au greşit. “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru, Cel Ceresc” (Mt. 6, 14; Pred. Ep. Gh. Comşa).

 

Piatra îndurării. Un om bogat aruncă cu o piatră într-un lucrător sărac, de care se legase în ceartă. Săracul luă piatra, o puse în buzunar şi zise: “O să vină o vreme când voi putea da şi eu în el cu piatra aceasta!”

Bogatul prin îngâmfare, trândăvie şi risipă, ajunse cerşetor şi trecu odată rupt şi zdrenţăros pe la coliba săracului. Atunci lucrătorul scoase piatra voind să arunce asupra acelui nefericit. Însă deodată se opri şi zise: “Acum văd că omul nicicând nu se poate răzbuna. Că, dacă duşmanul nostru e puternic şi avut, nu-i bine să te răzbuni; iar dacă-i nefericit şi sărac, răzbunarea ar fi un lucru prea crâncen. Oricum ar fi, vorba e, că, răzbunarea niciodată nu este un lucru cinstit şi creştinesc”. Să nu râvneşti la răzbunare, de vrei din ceruri îndurare (O mie ist. p. copii).

 

Un testament grăitor. Un om credincios avusese să sufere o viaţă întreagă de pe urma unui vecin necredincios şi rău. Nu trecea de la Dumnezeu o singură zi fără să sufere. Pe patul de moarte, credinciosul lăsă prin testament vecinului său, care-l necăjise, o sumă de 2000 de lei. “Cum faci acest lucru?” îl întrebară miraţi cei de casă şi martorii testamentari. “Pentru că vecinul meu, tocmai prin necazurile ce mi-a făcut, mi-a întărit mereu virtutea răbdării şi m-a făcut să mă rog neîncetat şi să stau o viaţă întreagă sub scutul şi aripile Domnului”.

Să ne fie şi nouă de învăţătură acest mult grăitor testament (Pr. I. Trifa, ist. 220-a).

Indianul şi englezul. Un indian se rătăci odată cu ocazia unei vânători. Flămând, obosit şi setos, ajunse la coliba unui englez, care şedea în faţa colibei înconjurat de câinii săi. Indianul îi ceru o bucată de pâine şi o cană de apă. Inimă de piatră însă, englezul îl alungă, ba ce e mai mult, asmuţă câinii după el. După câteva luni se rătăci englezul prin pădure. Tot căutând să iasă din desiş, se întâlni cu un indian, pe care îl rugă să-i arate drumul spre a ieşi din pădure. Acesta îi răspunse că e grăbit şi nu se poate întoarce pentru a-i arăta drumul, dar englezul să rămână la dânsul peste noapte şi apoi a doua zi îl va scoate din pădure. Englezul primi. Fu dus în cortul indianului, unde îl primi cu toată bună-voinţa, mâncă, bău şi se odihni ca la el acasă. A doua zi fu îndreptat pe calea cea bună şi la despărţire îi zise indianul: “Nu-ţi aduci aminte de faţa mea?”

Englezul privindu-l, îşi aminti îndată de dânsul că era indianul alungat, cu câteva luni în urmă şi îl rugă să-l ierte. Indianul însă zâmbi prietenos şi poftindu-i drum bun se afundă în pădure (O M. P. 346-a).

Iată o pildă de purtare creştinească la acest indian după învăţătura Sfintei Scripturi: “Nimănui să nu răsplătiţi rău pentru rău, ci să faceţi purtare de grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. De este cu putinţă cât este despre voi, cu toţi oamenii având pace. Nu vă izbândiţi singuri vouă iubiţilor; ci daţi loc mâniei, că scris este: A Mea este izbânda. Eu voi răsplăti, zice Domnul. Drept aceea, de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine; de însetează, adapă-l pe el, că aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui. Nu te birui de rău, ci biruieşte cu binele pe rău” (Rom. 12, 17-21).

Dorinţa de a fi răzbunaţi pentru răul suferit, ne lipseşte de cunună

“Nimeni ispitindu-se, să nu zică, cum că de Dumnezeu se ispiteşte; că Dumnezeu este neispitit de rele şi El pe nimeni nu ispiteşte; ci fiecare se ispiteşte de a sa poftă fiind tras şi amăgit. După aceea pofta zămislind naşte păcat; iar păcatul săvârşindu-se naşte moarte” (Iac. 1, 13-16).

Voia Mântuitorului este ca să iubim pe vrăjmaşii noştri, în aşa fel, încât, când i-am vedea flămânzi să le dăm pâine (adică să-i ajutăm în nefericire) (Rom. 12, 19-21).

Să ne păzim ca de foc, de astfel de pofte demoniceşti, care zămislesc păcatul şi nasc moartea. Să luptăm din răsputeri spre a le dezrădăcina din noi, spre a ne păstra, a fi şi a rămâne curaţi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

 

Iubirea vrăjmaşilor e împlinirea celei mai grele porunci. Un părinte bogat simţind că se apropie de moarte, şi-a împărţit averea celor trei fii ai săi, oprindu-şi pentru sine numai un inel de aur cu o piatră preţioasă foarte rară. După aceea, odată adunându-şi copiii în jurul său, le zise: “Acest inel de mare preţ, va fi dat aceluia dintre voi care va fi făcut cea mai frumoasă şi mai vrednică faptă, în timp de un an, începând de astăzi”.

Cei trei feciori au plecat şi potrivit învoielii cu tatăl lor, după un an s-au întors acasă. Cel mai mare fecior a zis: “Tată, un străin mi-a încredinţat o pungă plină cu monede de aur, fără ca să-şi ia vreo măsură de siguranţă sau să mă întrebe cine sunt. Aş fi putut să-mi însuşesc această avere fără de nici o primejdie. Din contră, la întoarcere i-am restituit-o aşa cum mi-o încredinţase!

Tatăl i-a răspuns: “Ai făcut foarte bine, fiul meu. Dar tu nu ţi-ai făcut decât datoria. De ai fi făcut altfel, adică de ţi-ai fi însuşit punga, ai fi fost cel mai netrebnic om din lume. Fiecare trebuie să restituie bunul încredinţat, aşa cum l-a primit spre păstrare!

Al doilea fiu veni şi-i zise: “Tată, trecând într-o zi pe lângă o apă curgătoare, am văzut un copil căzând în apă. Fără de ajutorul meu ar fi fost pierdut, că desigur s-ar fi înecat. Am alergat repede, l-am scos din valurile apei şi l-am dat mamei sale, care s-a ales numai cu spaima…!” “Fapta ta este şi mai bună, răspunse tatăl, dar aici tu nu ţi-ai făcut decât datoria. Toţi suntem obligaţi să alergăm în ajutorul aproapelui nostru în caz de nevoie!

În fine, venind şi al treilea fecior, acesta îi spuse: “Tată, colindând prin lume, într-o seară treceam printr-o pădure. Deodată îmi iese înainte, în cale, un cioban, fioros la chip, mă prinde de piept, mă bate, mă jefuieşte de tot ce aveam la mine şi când cu greu am scăpat din mâinile lui şi am fugit, m-a ameninţat cu pumnii încleştaţi că de m-ar mai prinde cândva m-ar ucide… Peste câteva luni mai târziu, la întoarcere spre gazdă, treceam iar prin acele locuri. Pentru a nu mă mai întâlni iarăşi cu jefuitorul meu, am apucat de-a dreptul peste nişte râpi stâncoase şi prăpăstioase. Lângă una din acele prăpăstii din calea mea, zăresc o turmă de oi păscând liniştit, iar alături de ele un cioban dormind fără grijă. Deodată observ că ciobanul (poate că din cauza vreunui vis) începe a se mişca şi a se rostogoli în somn, ajungând până pe marginea prăpastiei adânci. Un minut şi putea să fie pierdut. Când îi zăresc faţa, de departe, îmi încordai privirile să-l văd mai bine. Atunci mă cuprind fiorii de spaimă. Era ciobanul care m-a prins, bătut, jefuit în pădure şi a vrut să mă omoare! Cu toate acestea, alerg într-un suflet la el, îl prind, îl scutur cu putere şi-l trezesc, salvându-l din primejdia de moarte… I-am arătat că se primejduieşte rostogolindu-se pe panta care ducea în prăpastie”.

Tatăl bucuros de fapta bună a fiului său, îmbrăţişându-l cu dragoste părintească, i-a zis: “Să trăieşti fiule! Ţie ţi se cuvine inelul cel preţios. A face bine chiar duşmanilor tăi de moarte, asta-i fapta cea mai bună, cea mai mărinimoasă şi cea mai frumoasă! Aşa ne învaţă Dumnezeieştile Scripturi (O.M.P. 395, şi Pred. de O. Sorocean).

Asocierea celor răi pentru distrugerea credincioşilor,

este pedepsită cumplit

Această lucrare demonică e un păcat cumplit, care se răzbună groaznic asupra făptuitorilor. Diavolul a tras sumedenii de suflete în iadul vremelnic şi veşnic prin astfel de curse. Aşa, lumea care s-a împotrivit, a discreditat şi năruit activitatea lui Enoh, al şaptelea propovăduitor de la Adam, a fost pedepsită de urgia Dumnezeiască prin înecarea fără cruţare în apele potopului universal (Iuda 1, 14-15; Fac. 5, 23-24). Cei 11 fii ai Patriarhului Iacob se asociază cu idolatrii egipteni ca să înstrăineze pe fratele lor Iosif, spre a nu-l mai vedea, ci a-l pierde pentru totodeauna (Fac. 37).

Core, Datan şi Aviron cu ceata lor şi alţi mulţi potrivnici ai adevărului Divin, s-au răzvrătit contra lui Moise, Aaron şi a lui Dumnezeu şi s-au pierdut în pustie; pe unii înghiţindu-i pământul, alţii pierzându-se de sabie, de şerpi şi de alte morţi năprasnice (Ieş. 32; Lev. 10, l-7).

Avesalom asociindu-se cu Ahitofel şi mulţi răzvrătiţi contra tatălui său David, s-au prăbuşit în pierzare vremelnică şi veşnică. Adeseori, voievozii, căpeteniile, arhiereii, preoţii şi majoritatea poporului israelit bucşiţi de obiceiurile popoarelor păgâne cu care veneau în contact, au făcut asociaţii demonice prin care au discreditat, prigonit, torturat şi martirizat pe trimişii lui Dumnezeu: Arhierei, Preoţi şi Prooroci, pentru care au fost groaznic pedepsiţi cu felurite calamităţi: sfâşieri lăuntrice, războaie, sabie, foc, boli, foamete, robie şi morţi năprasnice.

Pentru astfel de asocieri demonice, a înfierat şi Mântuitorul pe iudei, zicându-le: “Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici? Că zidiţi mormintele Proorocilor şi împodobiţi gropile drepţilor şi ziceţi: “de am fi fost în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui Proorocilor”. “Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi că sunteţi fii ai celor ce au omorât pe Prooroci. Şi voi umpleţi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de judecata Gheenei! Pentru aceasta iată, Eu trimit la voi Prooroci şi dintr-înşii veţi ucide şi veţi răstigni şi îi veţi bate în soboarele voastre, şi îi veţi izgoni din oraş în oraş, ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel cel drept, până la sângele lui Zaharia, fiul Varahiei, pe care l-aţi omorât între biserică şi altar. Amin grăiesc vouă, vor veni toate acestea peste neamul acesta. Ierusalime! Ierusalime! Cel ce ai omorât pe Prooroci şi ai ucis cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, cum adună găina puii săi sub aripi şi n-aţi vrut! Iată, se lasă casa voastră pustie” (Mt. 23, 27-38).

Noroadele iudeilor cu cărturari, farisei, saduchei şi irodiani, arhiereii: Caiafa şi Ana, bătrânii poporului, preoţii şi dascălii evreieşti împreună cu Irod şi Pilat, au făcut o asociere demonică contra Mântuitorului, L-au nesocotit, hulit, discreditat în felurite forme înaintea poporului. L-au prigonit, fugărit cu pietre, prins, legat, torturat groaznic ca pe cel din urmă om vrednic de toate pedepsele omeneşti, propus şi osândit la moarte pe cruce între tâlhari. Atunci s-a împlinit proorocia Psalmistului: “Noroadele au cugetat cele deşarte. Stătut-au de faţă împăraţii pământului şi boierii s-au adunat într-una (adunare demonică) asupra Domnului şi asupra Unsului Lui, zicând: “Să rupem de la noi legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor”… (Ps. 2). Pilat cu Irod fiind învrăjbiţi, prin trimiterea lui Iisus de la unul la altul, s-au împăcat asociindu-se demonic, ca să osândească la moarte pe Trimisul şi Fiul lui Dumnezeu (Lc. 23, 12).

Cu astfel de asociere demonică s-au întrunit voievozii, arhiereii şi preoţii Templului Sfânt şi contra Bisericii creştine: contra Apostolilor, Arhiereilor, Preoţilor, Diaconilor şi credincioşilor, persecutându-i groaznic şi martirizând pe mulţi, aproape patru decenii, până când Dumnezeu i-a pierdut cu Templul, cetate şi patrie, cu totul ucigându-se şi spulberându-se printre neamurile pământului, unde se află împrăştiaţi până astăzi.

O astfel de asociere demonică a făcut împăratul romanilor Iulian Paravatul cu toţi păgânii şi ereticii contra Sfintei Biserici Ortodoxe, prigonind pe Marele Atanasie şi alţi Episcopi ortodocşi, pe care-i da să-i foarfece episcopii şi preoţii eretici ai vremurilor acelora. Tot o astfel de asociere demonică, am văzut şi în zilele noastre, când Preoţii zeloşi şi creştinii binecredincioşi sunt lăsaţi, ba chiar daţi de unele căpetenii laşe, ca să fie nesocotiţi, huliţi, discreditaţi, persecutaţi, maltrataţi şi martirizaţi de falşii creştini idolatrizaţi, de persoane bucşite de superstiţii, credinţe idolatre, descântece, farmece, ghicitorii, etc., de stilism camuflate sub sacul pocăinţei, de unde luptă sataniceşte contra Ortodoxiei (Apc. 12; 13).

Tatăl răutăţii este diavolul. El este ajutat de oamenii cei răi, care nu respectă învăţătura lui Dumnezeu.

  1. Cel ce va îndemna, sau va învăţa, sau va sfătui pe altul să facă vreun lucru rău şi vreo greşeală, acela se va pedepsi ca şi cel vinovat ce va face greşeala” (P. M. B. gl. 44).
  2. “Cel ce va da altuia arme, sau cai, sau bani, pentru ca să meargă să ucidă pe altul, sau va da scări sau funii, pentru ca să facă vreun furtişag, acela se va pedepsi ca un ucigător şi ca un fur, pentru că se cheamă tovarăş cu dânşii” (P. M. B. gl. 46).

Tovărăşia la rău este atunci când cineva ajută pe altul cu sfatul, cu bani sau lucruri, ca să facă păcate. Tot tovărăşie păcătoasă este şi atunci când cineva laudă, sau putând opri înfăptuirea fărădelegii, fuge ca să scape de răspunderea socială, sau tace bucurându-se de răul altuia (Mărt. Ort. III, 44-45).

Cu cât inima s-a îndulcit mai mult în suferinţele altuia şi s-a învoit cu păcatul, cu atât şi osânda răzbunării îl va urmări mai groaznic!

“Cine răpeşte femeie şi cel ce aleargă cu dânsul, 3 ani pocanie şi metanii 36 în zi. Iar popa ce-i primeşte pe dânşii, să se gonească de la Biserică şi de la Liturghie un an şi metanii o mie în zi” (P. M. G. p. 114; Sin 6 ec. 27; Ancira 25).

“Cel ce va lăuda pe cel vinovat şi de va zice că bine a făcut aceasta, despre aceasta dăm învăţătură, că de va fi greşeala ce a făcut, greşeală de cele mari ce sunt de cap (păcate de moarte) atunci se va certa mai mult decât cel vinovat. Şi aceasta se va face, când va fi lăudat pe cel vinovat mai înainte de a fi făcut greşeala (autor moral); iar de-l va fi lăudat după ce a făcut greşeala, atunci se va certa întocmai ca şi cel vinovat” (P. M. B. gl. 339).

“Cel ce va trimite pe altul să facă scrisori cu sudălmi asupra cuiva, sau de va sfătui pe altul ca să facă acest lucru, acela să se certe întocmai ca şi cel ce a făcut el singur acest păcat” (P.M.B. gl. 113, 38; Sholia 24).

“Cel ce va ţine pe cineva cu cuvinte şi-l va zăbovi, pentru ca să vină mai curând vrăjmaşul lui ca să-l ucidă, acela să se pedepsească ca şi ucigătorul”.

“Cel ce va păzi hainele celuia ce se va duce să ucidă, până va veni, acela să se pedepsească ca şi ucigătorul” (P. M. B. gl. 46).

“Iar de va şti cineva pe altcineva făcând păcate şi va putea să-l oprească de la păcate ca să nu mai meargă la dânsele şi nu-l va opri, sau îl va fi întrebat Arhiereul sau Duhovnicul şi n-a spus, acela să se canonisească ca şi acela ce face păcatul” (P. M. B. gl. 46).

“Episcopul sau prezbiterul, sau diaconul, numai după ce se va ruga împreună cu ereticii să se afurisească; iar de le va da voie a lucra ca clerici, să se caterisească” (Apost. 45; 10; 11; Prav. Bis. Ier. N. Sachelarie).

“Vai celor ce zic răului că este bun şi bunului că este rău, celor ce pun lumina întuneric şi întunericul lumină, celor ce zic dulcelui amar şi amarului dulce” (Is. 5, 20; Comp. Rom. 1, 18-32).

Anul Aparitiei

Editura

Format

Pagini

Autor

Protos. Nicodim Mandita

Opinii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 6-a”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vezi și alte cărți cu aceeași tematică

Shopping Cart