0733580010

contactagapis@gmail.com

Luni-Vineri 09.00-17:00

București, Str. Mențiunii, Nr 7, Sector 2

-5%

Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca 1

11.00 lei 10.45 lei

Availability: 192 în stoc

PORUNCA I-A

Poruncile lui Dumnezeu sunt zece; dar în ele se mai cuprind şi alte lucruri. Poruncile Vechiului Testament, care priveau ceremoniile şi tainele şi preînchipuiau faptele lui Hristos, toate acelea au încetat şi după cum umbra se retrage când soseşte adevărul, tot aşa au trecut şi ele, şi creştinii nu au îndatorirea să le împlinească. Dar acele porunci care privesc păzirea dragostei către Dumnezeu şi către aproapele, nu numai că trebuie să fie ţinute de creştini, dar cu încă şi mai deplină amănunţime şi desăvârşire decât au fost ţinute de israeliţii legii celei vechi, fiindcă noi am fost părtaşi la mai multe faceri de bine din partea lui Dumnezeu şi fără asemuire cu ei am primit harul Sfântului Duh prin Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta trebuie să prisosească faptele noastre bune faţă de faptele iudeilor, după cum s-a spus: “De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mt. 5,  20). La fel: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu ucizi, iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5,  21-22). La fel grăieşte, în acelaşi loc, şi despre alte porunci. Aşadar, toate poruncile care privesc dragostea către Dumnezeu şi către aproapele trebuie ţinute, fiindcă de aceste două porunci atârnă toată Legea şi proorocii, cum spune Domnul: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine Însuţi în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mt. 22, 40).

Aceste două porunci sunt obşteşti şi de căpetenie; pe ele se întemeiază toate celelalte. De aceea, aceste zece se împart în două table: În cea dintâi sunt înfăţişate acelea care ne cer să păzim dragostea către Dumnezeu; iar într-a doua, cele care ne învaţă în ce chip să ţinem dragostea pentru aproapele. Aşadar, Hristos, prin aceste două porunci, întăreşte şi încredinţează pe toate celelalte zece. Iar despre această lege spune: “Mai lesne e să treacă cerul şi pământul decât să cadă din Lege o frântură de slovă” (Lc. 16, 17).

Cea dintâi poruncă din prima tablă este aceasta: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieş. 20, 2)! În această dintâi poruncă, Domnul Dumnezeu încredinţează omului însăşi cunoştinţa Sa ca să-L cunoască, pentru că în acest scop l-a făcut pe om cu judecată, ca să-L cunoască drept Domnul şi Făcătorul său şi să-L slăvească. Dar n-a început de la facerea lumii, să spună: Eu sunt Dumnezeu care a făcut lumea, ci: Eu sunt Dumnezeul tău care te-am scos din pământul Egiptului, fiindcă, pentru iudei, aceasta era mai potrivit: să înceapă să le pună lege de la un fapt nou şi minunat, care atunci le stătea în faţa ochilor. Ca de aici să cunoască mai limpede şi mai bine iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să-L slăvească mai cu râvnă şi numai pe El să-L slujească. Cu toate acestea, într-un alt loc, mărturiseşte astfel despre Sine, zicând: “Eu am făcut pământul şi omul de pe el. Eu l-am zidit. Eu cu mâinile am întins cerurile şi la toată oştirea lor Eu îi dau poruncă” (Is. 45, 12). Şi, ceva mai sus: “Eu sunt Domnul şi nimeni altul afară de Mine nu este Dumnezeu” (Is. 45, 5). La această poruncă mai mult sunt îndatoraţi creştinii decât iudeii, fiindcă mai multă slobozenie ni s-a dat, de către Domnul şi Dumnezeul nostru, nouă creştinilor, decât iudeilor, precum grăieşte Apostolul: “El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale. Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor” (Col. 1, 13). În partea a doua, această poruncă opreşte pe Israel să se închine la alt Dumnezeu, sau să slujească la altul, fără numai singurului Dumnezeu. Aşadar în această poruncă se cuprinde slava cea dinăuntru şi din inimă către Dumnezeu, care se naşte fiindcă mintea omenească îl cunoaşte.

Împotriva acestei porunci săvârşesc păcat de moarte mai întâi toţi cei ce nu cunosc nici un Dumnezeu, după cum spune Psalmistul: “Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu» (Ps. 52, 1). Apoi păcătuiesc, în al doilea rând, cei care îşi fac lor mulţi dumnezei, cărora le dau slavă şi închinăciune ca Dumnezeului celui adevărat, cum făceau grecii cei vechi. În al treilea rând, păcătuiesc faţă de această poruncă cei ce se dau pe ei înşişi diavolului, precum vrăjitorii şi cei ce se folosesc de faptele lor, cum sunt cei ce poartă baiere şi scrisuri. În al patrulea rând, cei ce ţin la eresuri şi cred în ele, deopotrivă şi cei care, când sunt bolnavi, folosesc descântecele babelor şi se ţin şi de alte credinţe deşarte. În al cincilea rând, cei ce văd prevestiri în toate lucrurile. În al şaselea rând, cei ce nu cred, după dreapta credinţă, într-un singur Dumnezeu după fire, în trei persoane. În al şaptelea, cei ce se încred mai mult în prevederea lor decât în harul şi pronia lui Dumnezeu; sau în înţelepciunea şi iscusinţa lor, sau în bărbăţia şi mulţimea şi puterea prietenilor lor. În al optulea rând, cei ce se iubesc mai mult pe dânşii şi bunurile trecătoare, şi celelalte lucruri, decât pe Dumnezeu. Şi într-un cuvânt faţă de această poruncă, cine, în orice chip, îşi face un dumnezeu din altceva, în care îşi pune toată nădejdea şi credinţa sa (Mărt. Ort. part. III, pag. 163-166).

Omule, iubeşte pe Dumnezeu

mai presus de orice

Lumina lumii, Hristos Iisus, Mântuitorul nostru, odinioară a fost întrebat de un legiuitor al legii vechi: “Învăţătorule, care poruncă e mai mare în lege?“ Atunci El a răspuns: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toate puterile tale. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia este: Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine“.

Doctorul legii vechi auzind, a admirat pe Mântuitorul, zicând: “Bine, Învăţătorule! Adevărat ai zis că Unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de Dânsul. Şi a-L iubi pe El din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi din toată tăria, şi a iubi pe apropele ca pe tine, mai mult este decât toate prinoasele şi jertfele“ (Mt. 22, 35-39; Mc. 12, 23-38).

Porunca dragostei de Dumnezeu este săpată cu litere neşterse în marea carte a întregii lumi cereşti şi pământeşti, în marea carte a naturii, în înţelegerea, în mintea şi în inima omului. Porunca dragostei se află scrisă pe fiecare pagină a Vechiului şi Noului Testament şi în toate Tainele Sfintei noastre Credinţe Creştine Ortodoxe. De la Raiul pământesc până sus pe Muntele Sinai, de la Sinai până la peştera Betleemului, de la iesle până la Cruce, de la Jertfa Divină pironită pe Crucea de deasupra creştetului pleşuv al Golgotei, până la Altarele Bisericilor Creştine Ortodoxe, totul răsună: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toate puterile tale“. Aceasta e porunca cea mai mare a tuturor vremurilor, condiţiilor şi stărilor din lume. Aceasta-i cea mai mare şi mai folositoare poruncă din toate câte ni le-a dat Dumnezeu, şi care ni se cere imperios a o împlini.

Porunca cea mai mare şi mai de căpetenie a dragostei de Dumnezeu, e scrisă pe cer cu litere de lumină şi de foc, pe pământ, în toate minunile naturii: soarele care răspândeşte în tot locul lumina şi căldura sa, luna cu luceferii şi stelele care luminează noaptea, împreună cu tot frumosul cer; aerul, izvoarele, râurile, fluviile şi mările cu nenumăratele specii de vieţuitoare ce locuiesc în apele lor; pământul cu florile, ierburile, pomii, copacii cu fructele lor şi mulţimea speciilor de vieţuitoare de pe el, îi şoptesc omului minunat, îndemnându-l să iubească pe Ziditorul lor, arătându-i tainic că El le-a creat şi înmulţit pentru trebuinţa, plăcerea şi folosul omului. Toate făpturile, de la cel mai umil firicel de iarbă până la falnicii stejari, brazi şi cedri ai pădurilor seculare: de la minusculele zburătoare până la păsările uriaşe: de la viermişiorii invizibili, care abia se pot vedea cu microscopul, până la animalele cele mai uriaşe: elefantul, hipopotamul, foca, balena, etc., de la bobul de nisip şi de praf, pe care-l călcăm cu picioarele, până la nenumărata mulţime a uriaşilor sori, care se învârtesc cu o repeziciune şi precizie uimitoare, în nemărginitul spaţiu, toate, toate făpturile minunate din univers, vestesc şi laudă mărirea lui Dumnezeu, zicând: “Oamenilor! Iubiţi pe Acela, a Cărui bunătate şi putere nemărginită ne-a zidit pentru tine!”

Porunca aceasta a iubirii a săpat-o Dumnezeu adânc în fiinţa şi în inima omului creat după Chipul şi Asemănarea Sa.

Mintea omenească ne zice adeseori să iubim pe părinţii noştri, pe fiii noştri, pe prietenii noştri, pe cunoscuţi şi necunoscuţi, pe aproapele şi patria, până la sacrificiu. Într-adevăr, în adâncul inimii noastre e sădită o iubire foarte mare, de adevăr, frumos, plăcut, desăvârşit sau perfect. Însă adevărul, bunătatea, frumuseţea, desăvârşirea este însuşi Dumnezeu. Adevărul căutat şi descoperit de oameni în ştiinţele omeneşti, perfecţiunile ce lucesc cu mai multă, ori cu mai puţină strălucire în făpturi, sunt o răsfrângere a adevărului veşnic, a frumuseţii şi a bunătăţii nemărginite a Dumnezeirii. Inima omului, care simte trebuinţa de a iubi şi a fi iubit, de ar câştiga orice din lumea aceasta, totuşi, într-însa rămâne un mare gol.

Omul adeseori caută fericirea sa în avere, dar aceasta îi răspunde: “Nu sunt eu fericirea ta o, omule!” Oamenii caută fericirea lor în bogăţii, în desfătările pământeşti, în plăcerile lumeşti, în renume, în slavă, în onoruri, în ranguri înalte, în putere, în felurite îndestulări… dar acestea toate le răspund fiecare în parte: “Nu suntem noi fericirea voastră o, oamenilor!”

Solomon, împăratul cel mai bogat şi mai desfătat al israeliţilor, a cărui ştiinţă, înţelepciune, slavă, renume, plăceri trupeşti şi toate strălucirile omeneşti, formau coroana sa, făcând experienţă prin gustarea din toate până la săturare, şi neaflând adevărata fericire, s-a văzut silit a striga: “Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune“. Aceasta o adevereşte şi Sfânta Biserică, zicând: “Toate sunt deşertăciuni cele omeneşti“…

Omul de ar câştiga toată averea unui bogat, averea unei comuni, un oraş, un judeţ, o ţară cât de mare, ba chiar şi toată lumea aceasta, totuşi, în inima lui mai rămâne un mare gol. Inima omului e numai cât pumnul de mică, dar ea e aşa de minunat creată de Dumnezeu, că nu se poate umple cu nimic din lumea aceasta. De ar câştiga omul toată lumea, în inima lui totuşi rămâne un mare şi nemărginit gol. Inima omului nu se poate umple decât cu Creatorul ei, de aceea, pentru a deveni fericiţi, să iubim mai presus de orice pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine.

“Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic. Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică, mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic… Chiar şi sufletul său dacă-şi iubeşte cineva, mai mult decât pe Mine, nu poate fi ucenic al Meu…“ (Mt. 10, 37; Lc. 14, 26-27) [Spicuiri din Ogl. Duh. vol. 2, pag. 54-56, Ed. Agapis 2008, de Protos. N. Măndiţă].

 

 

Cei ce contestă mijlocirea Sfinţilor pe lângă Dumnezeu,

se află în mare rătăcire

Chemăm în ajutor mijlocirea Sfinţilor pe lângă Dumnezeu, ca ei să se roage pentru noi. Şi îi chemăm nu ca pe nişte dumnezei, ci ca pe prietenii Lui, Căruia Îi slujesc şi pe Care Îl slăvesc în cântări şi I se închină. Şi avem nevoie de ajutorul lor, nu pentru că ne-ar ajuta ei cu însăşi puterea lor, ci pentru că cer pentru noi, prin soliile lor, harul lui Dumnezeu. Fiindcă şi Sfânta Scriptură ne învaţă să cerem de la sfinţii care sunt încă în viaţă mijlociri şi rugăciuni către Dumnezeu, cum a făcut Apostolul Pavel, când a spus: “Dar vă îndemn, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru iubirea Duhului Sfânt, ca împreună cu mine să luptaţi în rugăciuni către Dumnezeu pentru mine” (Rom. 15, 30). Iar, într-altă parte: “Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi, ajutându-ne şi voi cu rugăciunea pentru noi, încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi pentru noi” (2 Cor. 1, 10). Şi, iarăşi, acesta se ruga lui Dumnezeu pentru alţii: “Totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi cu bucurie” (Filip. 1, 4). Din aceste mărturii, de două lucruri luăm cunoştinţă: întâi, că Sfinţii, câtă vreme trăiesc în lumea aceasta, cer de la alţii rugăciuni şi mijlociri pe lângă Dumnezeu. Apoi, că se roagă şi mijlocesc unii pentru alţii, nu numai fiecare în parte, dar şi laolaltă, pe faţă, cum ne încredinţează Scriptura când spune: “Deci Petru era păzit în temniţă şi se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică” (F. Ap. 12, 5). Aşadar, cu atât mai mult sfinţii aceştia se roagă lui Dumnezeu pentru noi după ce au murit, dat fiind că nimic nu-i mai împiedică, chiar dacă cer răzbunare împotriva nelegiuiţilor, cum grăieşte Scriptura: “Am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne Sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sîngele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?” Cu mult mai vârtos se vor ruga pentru fraţii lor, mai ales pentru aceia care au nevoie de ajutorul lor înaintea lui Dumnezeu, cum învaţă Scriptura când spune: “Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care şed înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor, au căzut cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: Mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeule Atotţiitorule” (Apoc. 11, 16-17) şi mai jos: “Să răsplăteşti pe robii Tăi, pe prooroci şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari”  (Apoc. 11, 18).

Dar va spune cineva: aceia nu ştiu, nici nu înţeleg rugăciunile noastre. Acestuia îi răspundem: Chiar dacă ei nu ştiu, nici nu aud, prin ei înşişi, rugăciunile noastre, cu toate acestea, prin descoperirea şi harul dumnezeiesc, cu care Dumnezeu i-a dăruit din belşug, ei şi cunosc, şi aud aşa cum Elisei a ştiut ce făcea sluga lui pe drum. Şi iarăşi, toţi Sfinţii cunosc şi aud, prin dumnezeiască descoperire, nevoile celor ce-i roagă pe dânşii. Încă şi pe Îngeri îi rugăm să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu, prin ocrotirile lor, fiindcă ei aduc înaintea măreţiei lui Dumnezeu rugăciunile şi milosteniile şi toate faptele bune ale oamenilor. Iar Sfinţii, după moarte, sunt ca Îngerii şi pot, atunci, să cunoască nevoile noastre şi să asculte rugăciunile noastre şi să mijlocească pentru noi. De aici este vădit că nu ne împotrivim poruncii lui Dumnezeu când ne rugăm Sfinţilor. Care Sfinţi, stând înaintea măreţiei lui Dumnezeu ca nişte slugi credincioase, mijlocesc pentru noi pe lângă singur Adevăratul Dumnezeu. Ba, dacă nesocotim mijlocirea Sfinţilor, supărăm cel mai mult măreţia dumnezeiască, fiindcă  nu cinstim pe cei care o slujesc cu bunăcredinţă.

Punând capăt învăţăturii despre această poruncă, poftim pe fiecare creştin dreptcredincios să ţină seama de aceste două lucruri: Mai întâi că, prin rugăciunile pe care le facem Sfinţilor, nu se frânge, nici nu se nimiceşte puterea şi tăria poruncii decalogului, nici nu ne împotrivim înţelesului ei. Fiindcă cinstirea care se dă sfinţilor se îndreaptă şi străbate până la măreţia lui Dumnezeu, Căruia Sfinţii I-au bineplăcut prin credinţa şi prin viaţa vrednică pe care au trăit-o. Aşadar, pe drept cuvânt îi cinstim pe Sfinţii lui Dumnezeu, potrivit cu Scriptura care spune: “Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule” (Ps. 138, 17). Şi printr-înşii cerem ajutorul de la Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a poruncit prietenilor lui Iov să pună pe însuşi Iov, sluga Sa credincioasă, să aducă jertfă pentru ei şi să se roage pentru dânşii, ca să le ierte lor păcatul, pentru vrednicia lui. Apoi, că această poruncă împiedică pe oameni să se închine făpturii cu plecăciunea închinării (cuvenite lui Dumnezeu). Iar noi nu-i cinstim pe Sfinţii lui Dumnezeu cu închinăciune, ci îi rugăm ca pe fraţi ai noştri şi prieteni ai lui Dumnezeu, ca să ceară ajutorul dumnezeiesc pentru noi, fraţii lor, şi să mijlocească pentru noi pe lângă Domnul, ceea ce nu se împotriveşte poruncii decalogului. Fiindcă, după cum israeliţii nu au greşit când l-au rugat pe Moise să mijlocească pentru ei pe lângă Dumnezeu, tot aşa nici noi nu păcătuim rugându-ne Sfinţilor, pentru ajutor şi mijlocire (Mărt. Ort. part. III, pag. 166-169).

Nimeni nu va fi dispus să păzească porunca întâia

de nu va crede în Dumnezeu

Mai întâi de toate trebuie să învăţăm definiţia credinţei celei adevărate care ne poate conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la împlinirea poruncilor Lui, spre a moşteni viaţa veşnică. Credinţa este (după fericitul Pavel): “încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea cei din vechime au dat buna lor mărturie” (Evr. 11, 1). Sau, în aşa chip: Credinţa  ortodoxă, sobornicească şi apostolească este să credem din inimă şi din gură să mărturisim un Dumnezeu, în trei ipostase, după învăţătura aceluiaşi Pavel, care spune: “căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 10). Pe lângă aceasta, creştinul ortodox trebuie să socotească drept lucru adeverit şi neîndoios că toate articolele de credinţă ale Bisericii soborniceşti şi ortodoxe ne sunt lăsate de Domnul nostru Iisus Hristos în Biserică, prin mijlocirea apostolilor Săi, iar sinoadele ecumenice le-au tâlcuit şi le-au cumpănit. Şi să creadă într-însele, după cum porunceşte Apostolul, când grăieşte: “Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tes. 2, 15). Iar, într-alt loc: “Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile precum vi le-am dat” (1 Cor. 11, 2). Din aceste cuvinte este vădit că articolele credinţei au întărirea şi dovada că sunt, parte din Sfânta Scriptură, parte din predania bisericească şi din învăţătura soboarelor Sfinţilor Părinţi. Care lucru făcându-l învederat, Sfinţitul Dionisie astfel grăieşte: “Căci temeiul ierarhiei noastre sunt cuvintele dumnezeieştii predanii; prea cinstite cuvinte le numim, câte ni s-au încredinţat de sfinţii noştri învăţători, de Dumnezeu Insuflaţi, în scrierile lor sfinte şi în cărţile lor teologice, dar şi cele în care povăţuitorii noştri au fost călăuziţi de bărbaţii sfinţiţi, printr-o învăţătură de taină, nematerială şi apropiată cumva de ierarhia cerească, de la cuget la cuget, prin mijlocirea cuvântului trupesc, dar nematerial, adică nescris” (P.G. 3, 376). Învăţăturile noastre sunt, deci, de două feluri. Pe unele le mijloceşte scrierea: cele care se cuprind în cărţile teologice ale Sfintei Scripturi, iar altele sunt învăţăturile lăsate prin viu grai de către apostoli şi acestea s-au tâlcuit de către soboare şi de sfinţii părinţi; şi pe acestea două se întemeiază credinţa. Şi nu se cuvine să fie închisă doar în ascunzişul inimii, ci să se şi vestească cu gura şi să se mărturisească, fără teamă şi fără şovăire, după cum spune şi sfinţitul Psalmist: “Crezut-am, pentru aceasta am grăit” (Ps. 115, 1). Şi noi: credem, pentru aceasta şi grăim.

Articolele de credinţă sobornicească şi ortodoxă sunt douăsprezece, potrivit cu Simbolul celui dintâi Sinod de la Niceea şi al celui de al doilea, de la Constantinopol, în care, în aşa chip s-au înfăţişat toate câte ţin de credinţa noastră, încât nu se cade să credem nici mai multe, nici mai puţine, nici în alt chip, decât cum au înţeles acei părinţi. Numai că, unele din aceste articole sunt desluşite şi se înţeleg de la sine, şi altele cuprind într-însele lucruri tainice, şi de la acestea capătă înţeles şi celelalte.

Cel dintâi articol al credinţei este: “Cred într-Unul Dumnezeu Tatăl, atotţiitorul, făcătorul Cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Acest articol al credinţei cuprinde două învăţături. Întâi, să creadă cineva şi să mărturisească, cum că este un Dumnezeu, în Treime proslăvit, şi  că în dumnezeire Tatăl este începutul şi rădăcina Fiului şi a Duhului Sfânt. În al doilea rând învaţă că Însuşi Dumnezeu  cel în Treime  a făcut din nefiinţă toate cele văzute şi nevăzute, după cum Psalmistul, mărturisind, grăieşte: “Că El a zis şi s-au făcut, că El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 148, 5).

Anul Aparitiei

Editura

Format

Pagini

Autor

Protos. Nicodim Mandita

Opinii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Cele Zece porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca 1”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vezi și alte cărți cu aceeași tematică

Shopping Cart