0733580010

contactagapis@gmail.com

Luni-Vineri 09.00-17:00

București, Str. Mențiunii, Nr 7, Sector 2

-15%

Un om al lui Dumnezeu

9.00 lei 7.65 lei

Availability: 997 în stoc

Cum l-am cunoscut pe „Omul lui Dumnezeu“

De cum am pus mâna pe condei pentru ca să încep a scrie această lucrare, mi-a şi fulgerat prin minte gândul că unii dintre fraţii noştri creştini care sunt stăpâniţi de duhul ignoranţei, când vor citi aceasta, se vor grăbi pe dată să-mi acorde calificative din cele mai nesatisfăcătoare, dar respectând prioritatea conştiin- ţei, mi-am zis: „Omule, înlătură-ţi slăbiciunile şi nu-ţi irosi timpul cu gânduri care nu zidesc, ci aşează-te cu nădejde pe lucrul ce ţi l-ai pus în gând şi să nu-l laşi din mână până ce nu-l vei isprăvi cu bine, că nu faci un lucru oarecare ce nu-ţi aparţine sau o treabă care-i de prisos, ci te vei înjuga pe de-a-ntregul cu toate potenţele tale într-o lucrare, pe cât de laconică pe atât de delicată şi-n acelaşi timp, considerăm că e de lipsă pentru creştinii noştri în clipa de faţă. Şi apoi, până-n cele din urmă, aceasta este în exclusivitate o pură datorie a ta. Dar, deocamdată să lăsăm prejudecăţile, iubiţi cititori, şi primiţi rugămintea de a fi îngăduitori şi de această dată şi încercaţi să simţiţi pentru folosul vostru sufletesc, aceleaşi sentimente de dragoste şi respect pe care le-am simţit şi eu faţă de adevăr şi faţă de personajul principal ce-l veţi întâlni în istorioara cuprinsă în paginile ce urmează. Dar, cum în orice acţiune începutul este greu, m-am gândit ca în frazele introductive să cuprind timpul şi împrejurările în care l-am întâlnit pentru prima oară pe „Omul lui Dumnezeu,“ cunoscut sub numele de Vasile Neagu şi apoi, de rest, adică de conţinutul de fond nu-mi fac grijă, deoarece sunt în posesia tuturor cunoştinţelor, din moment ce toate le-am auzit şi şi le-am primit nemijlocit de la acest om. Ba ceva mai mult, la unele întâmplări am şi fost de faţă. Şi acum, dragii mei, ascultaţi: Încă de prin anul 1954, când am vizitat o Sfântă Mânăstire a Maicii Domnului, am auzit pe unii vizitatori, care erau tot prahoveni, vorbind despre acest om numai lucruri minunate şi nu ştiam cum să fac să-l întâlnesc şi să-l cunosc personal şi abia înspre toamna anului 1955 am reuşit să-l aflu. Şi iată cum: Într-una din zilele acelea stăteam de vorbă cu un om pe care îl ştiam de bun creştin, cu numele Nicolae Fântânaru şi el îmi spunea printre altele: „Vezi că în zona unde ai dumneata serviciul se află angajat ca paznic, fratele Vasile de la Cornu. Caută să-l întâlneşti şi stai de vorbă cu el şi… ai să vezi.“ A doua zi am şi plecat să fac investigaţii în acest scop. La Oficiul unde lucram, aveam trei oameni angajaţi la pază şi lucrau la schimb, pe doi dintre ei îi cunoşteam, dar pe unul nu. Şi s-a întâmplat ca în ziua aceea să fie de serviciu cel pe care nu-l ştiam. Dar, drept să spun, cu nici-un chip nu aş fi voit să fie omul căutat de mine, pentru că nimic cuvios nu se putea vedea în fiinţa lui: avea faţa rasă şi alifiată, purta cravată şi fuma, dar cu toate acestea l-am întrebat: – Şefule, cum te numeşti dumneata? – Vasile, îmi răspunse el. – Şi mai cum? întrebai cu nerăbdare. – Neagu. Vasile Neagu. Când am auzit aşa, tare mi-a părut rău că am întreprins acţiunea aceasta, că nu-mi era deloc agreabilă făptura ce-mi sta în faţă şi cum nu puteam abandona discuţia am mai zis: – Şi de unde eşti? – Din Cornu, îmi răspunse. „Vai!“ mi-am zis în gând, „cum mi-a fost descris omul pe care-l doream şi iată ce anomalie întâlnesc!“ Şi cât pe ce era să-i trag o muştruluială, căci în tot timpul îi ieşea fum pe nări ca la balaurii din poveşti, dar, până una-alta, mai zic: – Cornu de Prahova? – Da, Cornu de Prahova, îmi răspunse el cu promptitudine şi la auzul acestora nu am mai putut ascunde dezacordul ce-mi tulbura toată fiinţa şi îi zic, oarecum revoltat: – Nu, nu se poate! – Adică, cum, ce vreţi să spuneţi? zise el fiind complet nelămurit şi în acest timp îşi vârî mâna în buzunarul din sân şi îşi scoase portmoneul în care-şi ţinea actele personale, zicând: – Poftiţi, domnule, buletinul meu de identitate, ca să vedeţi că sunt om în toată firea şi nu pot să mint. Dar, nu înţeleg de ce mă întrebaţi? mai completă el ca dezorientat, iar eu, în loc să răspund la vorbele lui, l-am atacat cu încă o întrebare, zicând: – Nu te supăra, şefule, că te mai întreb încă un lucru: Cornu de la vale? – Nu. Cornu de la munte. De la Câmpina. Şi pe dată, o lumină lăuntrică mi-a liniştit toată fiinţa mea. Nu era cel căutat, ci doar o singură coincidenţă de nume, prenume, ocupaţie şi chiar numele localităţii de domiciliu. Şi după toate acestea spusei omului toată tărăşenia care, până la urmă, s-a terminat cu amuzament şi ne despărţirăm cu zâmbetul prieteniei pe buze. Dorul meu nu putea fi liniştit, ba chiar şi mai mult s-a aprins şi tot în aceeaşi zi am plecat în altă latură a şantierului şi întâlnind un om ce părea a fi între două vârste şi care purta barbă, l-am acostat şi m-am adresat lui cu întrebarea: – Domnule dragă, fii amabil şi spune-mi cine este paznic în zona aceasta? – Eu sunt, domnule. Dar pentru ce întrebaţi? – Caut un om cu numele de Vasile Neagu care e de fel de pe linia Urzicenilor. Se zice că ar fi în serviciul de pază. Nu cumva eşti dumneata? – Nu. Nu sunt eu acela. Eu mă numesc Stelian Bărdăuş şi sunt din Colceag de pe linia Buzăului. Bănuiesc, totuşi, că omul pe care-l căutaţi, trebuie să fie cel ce a fost de serviciu în noaptea trecută în postul de la Termocentrală. Ştiţi, continuă el, noi facem serviciul 12 cu 24. Aşa că, mergeţi mâine dimineaţă acolo şi întrebaţi de el. – Mulţumesc foarte mult, am zis eu, plin de bucurie fiind şi am continuat să vorbesc cu el şi din discu- ţii mi-am dat seama că este un bun creştin şi tocmai de aceea purta chipul apostolic. După aceasta, cu multă nerăbdare am aşteptat să treacă ziua şi noaptea aceea şi în ziua următoare în grabă mi-am îndreptat paşii către şantierul unde se construia Termocentrala… Şi, l-am văzut de departe. Da, l-am văzut de departe şi l-am cunoscut că el era. El, fratele Vasile. Nu mai era nevoie de căutări febrile sau alte investigaţii, căci totul ar fi fost de prisos. Mi s-a arătat privirilor mele a fi ca la vârsta de 40 de ani, cu mustaţa şi cu barba tunsă, potrivit de înălţime, puţin slăbuţ, dar cu obrajii îmbujoraţi, ochii albaştrii ca seninul cerului şi cu privirile duioase. Toată faţa lui părea a fi scăldată în baia evlaviei, dar în acelaşi timp, vioi în mişcări, plin de viaţă şi viguros ca orice om care e trecut prin greutăţile vieţii şi care e gata oricând să se avânte în valul altor neajunsuri, hotărât fiind ca să le învingă. Şi iată-l că de la distanţă îşi îndreaptă paşii şi vine să mă întâmpine. Cu un zâmbet discret şi cu o căldură sufletească, îmi zice: – Bine ai venit, iubite frate V….! Aceasta, chiar că m-a copleşit de-a binelea şi era cât pe ce să cad jos, căci genunchii mi se muiase. Şi fără nici-o vorbă protocolară ne-am îmbrăţişat ca nişte vechi prieteni, deşi era pentru prima dată când ne vedeam faţă către faţă. Ce-i drept, eu mai auzisem despre dânsul, dar nu-l văzusem nicidecum până-n momentul acesta, dar el, nici atâta nu ştia de mine şi totuşi… Doamne, ce să mai zic, nu mai zic nimic, căci sunt cu totul depăşit din acest punct de vedere. Şi uite aşa l-am cunoscut pe fratele Vasile de la Cornu. Şi după aceea, dânsul, a fost mutat din loc în loc, după cum cerea serviciul, conform specificului întreprinderii de construcţii. Într-o vreme era cu serviciul aproape de locul meu de muncă şi atunci mergeam la dânsul şi serveam prânzul împreună şi chiar dacă masa era modestă, mi se părea totuşi că am servit cele mai bune bucate din lume, căci omul acesta, pe cât părea de simplu şi fără cultură, pe atât era înzestrat de Providenţă cu cele mai fine maniere şi cu un bun simţ de o rară delicateţe, că, de exemplu, lua ceapa în mână, se uita la ea şi-şi legăna capul într-o parte şi în alta, zicând: – Suntem noi vrednici, frăţiore de aşa bunătate? La fel proceda şi cu usturoiul şi cu ardeiul şi arătându-mi-le pe rând, mă întreba: – Ia spune, iubite frate, ai putea face aşa ceva? – Ba! îi răspundeam eu conchis, cel mult pot să sădesc sămânţa în pământ şi să-i pun apă, dar ca s-o fac să încolţească, să crească, să se dezvolte, să dea rod plin de vitamine, de aromă şi gust plăcut, nicidecum. – De aceea zic şi eu, mai completa dânsul, că suntem nevrednici şi nici o ispravă nu am săvârşit ca să merităm aceasta. Când la prânzul nostru aveam brânză, ouă şi mai cu seamă şuncă, îmi zicea: – Uite, frate dragă, numai atât dacă mănânci (şi-mi arăta o bucăţică de şuncă de circa 50 de grame) şi bei un pahar de apă care-i fără bani, te simţi sătul şi eşti sănătos şi gata de muncă până deseară. Ce să mai zic de pâine! Of, Doamne, parcă-l văd şi acum pe fratele Vasile, că, înainte de a se aşeza la masă, având mâinile curate, lua pâinea, o strângea la piept şi aşa îşi făcea rugăciunea şi când rostea cuvânt, era atât de convins că Dumnezeu este de faţă, că se ruga cu foc din tot cugetul lui şi după aceea, faţa parcă i se lumina de o inspiraţie de sus. Şi ţinându-şi privirile fixe spre ceruri, cu mâinile rupea pâinea şi zicea: – „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, cel ce ridici păcatele lumii, îţi mulţumim pentru toate câte ai dat nouă, nu ne lipsi pe noi de Cereasca Ta Împărăţie, ci iertând toate greşelile noastre, să ne dăruieşti harul înfierii Tale, căci am ajuns la convingerea, că numai Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi numai Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, Amin!“ Şi aşa mi se umplea sufletul de o negrăită bucurie, încât nici nu mă mai gândeam la bucatele de pe masă.

Scrisoarea

Ehe, şi vremea s-a scurs şi odată cu strecurarea inexorabilă a timpului toate se schimbă, căci nimic nu e statornic pe pământ. După terminarea construcţiilor industriale de pe Platforma Teleajen, fratele Vasile s-a reprofilat profesional făcându-se dulgher şi a fost dus de către întreprinderea de construcţii, în Moldova, pe şantierul Combinatului de fire şi fibre sintetice de la Săvineşti–Piatra Neamţ. Acolo, omul nostru, nu se prea simţea bine, pentru că era departe de casă şi avea şi el, ca fiecare, o situaţie socială. Avea trei copii, soţie, ceva pământ de cultură, vite în ogradă – rost de bun gospodar. Într-una din zile, mă pomenesc cu o scrisoare. Era de la fratele Vasile, prin care mă ruga să mă interesez pentru a putea veni cu serviciul în zona Ploieş- tilor. De preferinţă, tot la pază, deoarece, aici se lucra la schimb şi în acest fel ar fi putut să-şi rostuiască mai cu uşurinţă gospodăria. De îndată l-am căutat pe şeful cel mare al serviciului de pază care avea în subordine toată Platforma Teleajen, Platforma Combinatului Brazi şi dacă nu mă înşel şi alte şantiere de construcţii din Municipiul Ploieşti şi i-am zis: – Tovarăşe Cremeneanu, (căci aşa îi era numele) nu aveţi cumva vreun post liber la pază? – Nu! Nu avem. Şi aşa avem cam mulţi oameni. Ba chiar trebuie să mai restructurăm câteva posturi, îmi răspunse el cu ton de respingere, dar, eu totuşi insist: – Pentru un om de ispravă, poate… – Nu. Cu nici un chip, nu. Îmi pare rău, dar… – V-aş ruga, tovarăşe Cremeneanu, poate, pe undeva… – Cu regret, dar nu am ce să vă fac… Şi cu aceasta părea a fi ultimul lui răspuns. Şi am dat să plec, dezamăgit, dar când am dat mâna cu dânsul, pentru despărţire, am mai zis şi vorbele astea: – Păcat! A-ţi pierdut… Şi încă mult. – Adică, cum?… Ce-am pierdut?! mă întrebă el cu o curiozitate firească, iar eu, ca să închei discuţia, i-am mai spus câteva cuvinte pe un ton care l-a răscolit şi mai mult. – Eu, nu mai zic nimic. Şi-am dat iarăşi să plec având în suflet o satisfacţie şireată că reuşisem să-i înfig în inimă cârligul cel nevăzut al undiţei curiozităţii şi al interesului. Şi, nu am făcut decât câţiva paşi şi m-a şi prins din urmă acostându-mă amical şi zicându-mi: – Ia stai, bre, o clipă şi spune-mi: ce fel de om e prietenul acela al dumitale? – Păi, nu se poate spune. Şi apoi, ce rost ar mai avea? – Ştii ce? Ia scrie-i bre o scrisorică şi spune-i să vină urgent încoace… – Eu, îi scriu, tovarăşe dragă, că nu mă doare mâna, dar ziceaţi că… – Ei, am zis, că situaţia este cu adevărat critică, dar vedem noi. Nu o să-l lăsăm pe omul dumitale fără pâine.  – Bine tovarăşe Cremeneanu. Vă mulţumesc. Îi scriu imediat.

……………………………………….

La aproximativ o lună, o lună şi jumătate mai târziu, cineva bătea în uşa biroului meu. Era şeful pazei, tovarăşul Cremeneanu, care, de cum intră, se repezi la mine, îmi strânse mâna cu putere şi zâmbind, îmi zise: – Tovarăşe dragă, ţin să vă mulţumesc din suflet. Nea Vasile e un om cum nu am avut până acum şi nu cred că voi mai întâlni unul asemenea lui. E de o corectitudine ireproşabilă. Jos pălăria. Vă rămân îndatorat!

Anul Aparitiei

Editura

Format

Pagini

Opinii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Un om al lui Dumnezeu”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vezi și alte cărți cu aceeași tematică

Shopping Cart