Părintele Nicodim Măndiță a fost, cu adevărat, un far călăuzitor în întunericul duhovnicesc al veacului în care a trăit.
Mărturii recunosc sfințenia vieții Părintelui și însușirile cu totul remarcabile ale activității sale, prin care și-a pus toate puterile sufletești și trupești în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui. Vom consemna aici doar câteva dintre cele mai reprezentative.
În anul 1941, Părintele Toma Chiricuță din București (1887-1971), absolvent atât al Facultății de Litere și Filosofie, cât și al celei de Teologie, cu studii aprofundate la universități prestigioase din străinătate (Leipzig, Erlangen și Heidelberg), îi scria Părintelui Nicodim următoarele cuvinte de apreciere:
„Preacuvioase Părinte Nicodim! Mi-au căzut în mână unele dintre cărțile Cuvioșiei tale, care mi-au plăcut foarte mult.
Aveți un talent prețios de la Dumnezeu, pe care Cuvioșia ta l-ai înmulțit printr-o muncă fecundă vrednică de admirat.
Îmi place scrisul Cuvioșiei tale, fiindcă e duhovnicesc, fiindcă e simplu și pe înțelesul tuturor. Vă socotesc ca pe unul dintre cei mai binecuvântați scriitori, pentru popor, ai Bisericii noastre Ortodoxe.”
În anul 1948, Comisia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române recunoștea lucrarea Părintelui Nicodim Măndiță de luminare a sufletelor prin citirea cărților sfinte, declarând într-un document că Părintele „este singurul scriitor în generația noastră care a reușit să șteargă praful de pe Sfânta Pravilă a Bisericii Ortodoxe.” (GI1, p. 5)
Părintele dă o învățătură înțeleaptă unor învățători
Pe când Părintele Nicodim viețuia în Ardeal, ca preot-paroh, într-o zi niște învățători de la o școală primară i-au făgăduit că vor veni și ei la Sfânta Liturghie.
Și-au împlinit făgăduința, însă doar în parte. Adică nu au venit ca să participe la întreaga slujbă, ci doar au venit la biserică, au dat pomelnice, au aprins câteva lumânări, au mai stat puțin și apoi au plecat.
După o vreme, când s-au întâlnit în sat cu Părintele, acei învățători i-au spus:
„– Vezi, Părinte, că noi am venit la biserică. Să veniți și Sfinția voastră la noi la școală, că avem o serbare cu copiii Duminica viitoare.” (GI2, p. 365)
Ca să le dea o învățătură pilduitoare, Părintele Nicodim a venit la serbare, a stat însă doar puțin și apoi a plecat.
Surprinși, când s-au întâlnit din nou cu Părintele, învățătorii l-au întrebat de ce a stat atât de puțin. Părintele însă le-a răspuns:
„– Cât ați stat dumneavoastră la Sfânta Biserică, atât am stat și eu la școală.” (GI2, p. 365)
Iar învățătorii nu au mai avut ce să spună, pricepând pilda Părintelui. Și, poate, au început, măcar unii dintre ei, să participe la Sfânta Liturghie de la început până la sfârșit, în Duminici și sărbători...
Canonul citirii cărților sfinte
Părintele Nicodim punea mare accent pe nevoia de a citi cărți folositoare de suflet, într-atât încât „fără canon de citit nu putea nimeni să primească dezlegarea de păcate la scaunul spovedaniei. Adeseori spunea celor ce veneau la spovedanie:
– Precum este cu neputință a se spăla rufele fără apă, la fel nici sufletul nu se poate curăța de murdăria păcatelor fără apa cea vie a cuvântului lui Dumnezeu.” (GI1, p. 401)
Acest canon îl puteau împlini chiar și neștiutorii de carte, plătind pe altcineva să le citească respectivele cărți.
Într-o zi, pe când Părintele Nicodim viețuia la Văratec, a venit un bătrân, neștiutor de carte, împreună cu cel care îi citise cărțile pe care le primise drept canon și cu mulți alți însoțitori, și i-a spus Părintelui:
„– Omul acesta mi-a citit toate cărțile pe care mi le-ați dat de canon. Citind pentru mine, s-a folosit și el, căci câte lucruri minunate nu se află în acele blagoslovite cărți!
El are ținere de minte și a mai spus și la alții. Așa că toți, câți am venit acum, suntem pregătiți să ne mărturisim și hotărâți a pune început bun de viață cu adevărat creștinească.
După cum mă știți, eu nu pot citi prin cărți, dar aceste persoane care sunt aici au fost mișcați de cele ce le-a spus omul care mi-a citit mie cărțile de canon.
Și preotul din sat de la noi e tare mulțumit, de când a început omul acesta să citească pentru mine la canon.
Acum vin mai mulți oameni la biserică decât înainte. Cuvioase Părinte, eu am avut vorbă cu acest om să-i plătesc pentru cărțile pe care mi le-a citit, dar după ce a terminat de citit, n-a mai vrut să primească de la mine bani.
A spus că s-ar cădea ca el să-mi dea mie bani, deoarece abia de când a început să citească și-a dat seama ce rost are el pe lumea asta, fiind și creștin muritor.
Mi-a spus că, dacă el nu-mi citea aceste cărți, avea să trăiască până la moarte legat la ochi, necunoscând nimic, și avea să-și piardă sufletul.
La auzul acestor cuvinte, Părintele Nicodim s-a veselit nespus de mult.
Și veselindu-se Părintele, se veseleau împreună cu el și îngerii lui Dumnezeu pentru aflarea oilor pierdute, pentru întoarcerea acestor suflete de pe calea pierzării la calea mântuirii...” (GI1, p. 430)
