Despre Rugăciunea lui Iisus

Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”, spune Sfântul Pavel. Fiecare om este chemat să devină acest templu. Este vocaţia fundamentală a creştinului. Pentru a deveni acest sălaş al Dumnezeului Celui viu trebuie întotdeauna să poarte în el dumnezeiescul Nume: „Am sfinţit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci şi vor fi ochii şi inima Mea acolo în toate zilele”.

În toată Biblia, invocarea dumnezeiescului Nume este izvor de mântuire. În Noul Testament, lucrurile sunt încă şi mai concrete, tangibile: Numele mântuitor prin excelenţă care ne-a fost dat şi revelat este cel al Domnului nostru Iisus Hristos. La început, în vremurile apostolice, creştinii erau numiţi „cei ce cheamă numele Domnului”, în tot locul şi în toată vremea. Aceasta, pentru a-şi cultiva raiul lăuntric, pentru a păzi focul primit la Rusalii. Însă, după cum precizează Sfântul Pavel, pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu şi pentru a aduce roadă, această chemare a Numelui trebuie să fie făcută dintr-o inimă curată. Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă acestei tradiţii. În această descendenţă a primilor monahi – Părinţii pustiei –, sfinţi asceţi şi autori ai Filocaliei, ea invită ucenicii lui Hristos la chemarea necurmată a Numelui lui Iisus Hristos.

Această rugăciune poate părea extrem de simplă. Dar ea e dificilă. Căci noi suntem împărţiţi lăuntric: capul şi inima, sufletul şi trupul, gândul şi viziunea nu sunt unificate. Noi trăim cu capul despărţit de inimă. Mintea ne este ca o giruetă agitată de vânt. Nu suntem niciodată în pace. Chemarea Numelui este un remediu împotriva acestei împărţiri a fiinţei şi această agitaţie mentală. Este o mare ştiinţă pe care trebuie să o învăţăm toată viaţa noastră. Să ne alipim Numele lui Hristos inimii noastre şi să-L facem să rezoneze neîntrerupt în piept este totodată un mare act de curaj şi un dar al harului.

Despre Rugăciunea lui Iisus