0733580010

contactagapis@gmail.com

Luni-Vineri 09.00-17:00

București, Str. Mențiunii, Nr 7, Sector 2

De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos

10.00 lei

Availability: 108 în stoc

Iubite cititorule!
Cartea pe care o ai în faţă stă gata să îţi pună înainte şaptezeci şi cinci de picuri de înţelepciune. Culeşi din experienţa multor ge­ne­raţii (şi în primul rând din cea a sfinţilor Bisericii lui Hristos), aceşti picuri bineînmiresmaţi te vor putea însenina când eşti po­­somorât, îmbărbăta când eşti des­­curajat, îndruma când te simţi pier­dut, îţi vor scurta cu folos apă­să­toarele răstimpuri de plic­tiseală şi la vreme de răscruce poate că tocmai ei îţi vor aduce gândul bun care te va face să iei hotărârea bine­cuvântată de Dumnezeu, ca viaţa ta să meargă pe făgaşul dorit de El.

De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos

Se spune că, odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp… Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. „Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi…

„Ce lume urâtă…”, îşi spuse în sinea lui copilul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea cum întreba pe unul și pe altul. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, copilul îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul rămăsese în urmă. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani.
– Ce te aduce pe-aici, copile?, îl iscodi acesta pe micul călător.
– Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum pot să ajung acolo.

Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:

– Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că poate te-a ajuns oboseala. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai.

Noaptea trecu repede. De data aceasta, băiatul n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând să se crape de ziuă… Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete ce se porniseră la drum.

Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf.

– Ce este aceasta? întrebă copilul.
– Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca spre Rai.

Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic despre rosturile de acolo.

– Şi ce-am să fac aici? întrebă copilul.
– Deocamdată, o să faci curat, o să mături şi mai încolo vom vedea.

Şi timpul trecea, trecea, iar copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că veni o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă, pe neaşteptate:

– Cum merge, cum îţi este aici?
– Mi-e foarte bine, răspunse puştiul. Am de toate. Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine.

Bătrânul îi simţi neliniştea şi îl iscodi în continuare.

– Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut… Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?

– Mie… nimic, se hotărî într-un târziu băiatul să răspundă, dar este acolo, în biserica aia mare, un Frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, Care stă întins pe o Cruce şi nu poate să Se mişte şi nimeni nu-I duce de mâncare. De ce nu vine şi El la masă? ridică din pământ ochii întrebători, privindu-l pentru prima dată, pătrunzător, pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.

– Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat cum trebuie…, se-auzi vocea unui alt monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia.

Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.
–  Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie, se-auzi din nou vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, simțirea cea bună s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, șterpeli ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de Cruce.

– Hai, vino să mănânci! îi zice copilul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!

De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos

 

 

 

Opinii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vezi și alte cărți cu aceeași tematică

Beneficiază de REDUCERE!
of 200.00 lei
of 300.00 lei
of 400.00 lei
Shopping Cart