0733580010

contactagapis@gmail.com

Luni-Vineri 09.00-17:00

București, Str. Mențiunii, Nr 7, Sector 2

Cele Zece Porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 2-a

11.00 lei

Availability: 191 în stoc

Porunca dragostei de Dumnezeu este sapata cu litere nesterse in marea carte a intregii lumi ceresti si pamantesti, in marea carte a naturii, in intelegerea, in mintea si in inima omului. Porunca dragostei se afla scrisa pe fiecare pagina a Vechiului si a noului Testament si in toate tainele Sfintei noastre Cresinte Ortodoxe. De la Raiul pamantesc pana sus pe Muntele Sinai, de la Sinai pana la pestera Betleemului, de la iesle pana la Cruce, de la Jertfa Divina pironita pe Crucea de desupra crestetului plesuv al Golgotei, pana la Altarele Bisericilor Crestine Ortodoxe, totul rasuna: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toate puterile tale“. Aceasta este porunca cea mai mare a tuturor vremurilor, conditiilor si starilor din lume. Aceasta-i cea mai mare si mai folositoare porunca din toate cate ni le-a dat Dumnezeu, si care ni se cere imperios a o implini. Porunca aceasta a iubirii a sapat-o Dumnezeu adanc in fiinta si in inima omului creat dupa Chipul si Asemanarea Sa. Inima omului nu se poate umple decat cu Creatorul ei, de aceea, pentru a deveni fericiti, sa iubim mai presus de orice pe Dumnezeu si pe aproapele nostru ca pe noi insine.

PORUNCA A-II-A

Următoarea poruncă a Decalogului este aceasta: “Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti” (Ieş. 20, 4).

Porunca aceasta este deosebită de cea dintâi, fiindcă aceea vorbeşte despre Dumnezeul cel adevărat, Care este Unul, făgăduind şi înlăturând mulţimea dumnezeilor. Iar cea de faţă se leagă de unele datini păgâne, cum – adică – nu numai că nu trebuie să cinstim pe dumnezeii cei mincinoşi, ci trebuie să nu ne facem nici un chip cioplit în cinstea lor, nici să-i cinstim închinându-ne lor, nici să le aducem jertfe de închinăciune. De aceea, împotriva acestei porunci păcătuiesc cei care cinstesc idolii ca pe nişte dumnezei şi le aduc jertfe, şi îşi pun într-înşii toată încrederea şi nădejdea lor. După cum mărturiseşte Psalmistul când grăieşte: “Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu voi grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi cei ce se încred în ei” (Ps. 134, 15-18). Mai păcătuiesc încă împotriva acestei porunci şi cei robiţi poftei de avuţie, pentru care Sfânta Scriptură spune: “Drept aceea, omorâţi, mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia care este închinare la idoli” (Col. 3, 5). La fel şi cei nesăţioşi, pentru care Scriptura spune: “Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti” (Filip. 3, 19). Faţă de această poruncă mai greşesc încă şi cei care folosesc descântecele şi vrăjile şi cei care socotesc drept neîndoioase şi adevărate norocul şi ursita şi cei care ţin la preziceri, ghicitul în palmă, ghicitul prin oameni morţi, ghicitul în vase şi altele la fel. Care leagă cu vrăji pe oameni, oi şi alte vieţuitoare, şi câţi poartă baiere şi se înfăşoară în ele sau poartă slove şi cred în ele, sau în cuvinte ale ghicitorilor sau în chipuri scrise pe ele. Şi când le privesc, sau se roagă la ele sau se înfăşoară cu ele, cred că printr-însele nu mai pot să ia foc, sau să se înece, sau să se rănească. Sau cei care folosesc legături şi leacuri (pe care şi medicina le osândeşte), fie în cuvinte, fie în slove, fie în lucruri care atârnă, sau leagă sau dezleagă, cum ar fi cerceii şi inelele în degete şi cele asemenea cu ele.

Sfintele Icoane

nu sunt chipuri cioplite

 

Mare deosebire este între idoli şi icoane, fiindcă idolii sunt plăsmuiri şi născociri ale oamenilor, după cum mărturiseşte Apostolul când spune: “Ştim că nici un idol nu este în lume”  (1 Cor. 8, 4). Icoana însă este o înfăţişare care ne arată ceva adevărat ce fiinţează în lume, cum este icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preasfintei Fecioare Maria şi a tuturor Sfinţilor. Şi, în afară de aceasta, elinii se închinau idolilor ca lui Dumnezeu şi le aduceau jertfe, socotind, ca Nabucodonosor, că aurul şi  argintul sunt dumnezei. Noi însă, când cinstim icoanele şi ne închinăm la ele, nu cinstim vopselele sau lemnul, ci pe Sfinţii aceia de pe icoane îi slăvim cu închinăciune de slujire, punând cu mintea, înaintea ochilor noştri, înfăţişarea lor. Astfel, când ne închinăm Celui răstignit, înfăţişăm în cugetul nostru pe Hristos spânzurat pe cruce pentru mântuirea noastră. Înaintea Acestuia ne plecăm capetele şi genunchii cu mulţumire. La fel şi când ne închinăm la icoana Preasfintei Fecioare Maria, ne ridicăm cu mintea la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, plecându-ne capetele şi genunchii în faţa sa, vestind-o pe ea, împreună cu arhanghelul Gavriil, fericită mai presus de toţi, bărbaţi şi femei. Astfel, închinarea la icoanele Sfinţilor, care se săvârşeşte în Biserica ortodoxă, nu încalcă această poruncă, fiindcă nu este aceeaşi pe care o aducem lui Dumnezeu; şi ortodocşii nu o fac faţă de meşteşugul zugravilor, ci faţă de chipurile Sfinţilor pe care icoanele le înfăţişează. Fiindcă, aşa cum heruvimii care umbreau cortul mărturiei înfăţişau pe acei adevăraţi Heruvimi, care, în ceruri, stau în faţa lui Dumnezeu, iar izraeliţii li se închinau şi îi cinsteau, fără să calce întru nimic această poruncă a lui Dumnezeu, la fel şi fiii lui Israil, când se închinau la cortul mărturiei şi îl primeau cu cinstea cuvenită, nu săvârşeau nici un păcat, nici nu încălcau porunca decalogului, ci mai degrabă aduceau slavă lui Dumnezeu, tot astfel şi noi, când cinstim sfintele icoane nu trecem peste porunca decalogului, ci mai degrabă îl vestim pe Dumnezeu cel minunat întru Sfinţii Lui (Ps. 67, 36). Numai că trebuie să ne îngrijim ca fiecare icoană să aibă scris a cărui Sfânt este, pentru ca să se împlinească mai cu înlesnire gândul celui ce se roagă. Pentru ca să întărească şi mai mult închinarea la icoanele Sfinţilor, cel de al şaptelea sinod a toată lumea a aruncat anatema asupra tuturor celor ce luptau împotriva icoanelor şi a întărit închinarea la cinstitele icoane, în canonul al nouălea al acestui sinod.

Mulţi dintre noi poate ne punem întrebarea, atunci de ce, în Scriptura cea Veche, este lăudat cel ce a sfărâmat şarpele de aramă, pe care mai înainte îl ridicase Moise? Fiindcă iudeii începuseră să se abată de la închinarea Dumnezeului celui adevărat, închinându-se la acel şarpe ca la adevăratul Dumnezeu, şi îl tămâiau, cum spune Scriptura. De aceea, dorind să curme răul, ca să nu meargă mai departe, Ezechia a sfărâmat acel şarpe, pentru ca israeliţii să nu mai aibă prilej de cinstire a idolilor. Dacă însă nu l-ar fi cinstit pe şarpe cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu, n-ar fi fost osândiţi de nimeni şi nici şarpele n-ar fi fost sfărâmat. Creştinii însă nu cinstesc icoanele ca pe nişte dumnezei şi nici nu se îndepărtează închinându-se la ele, de la închinăciunea la adevăratul Dumnezeu. Mai degrabă, călăuziţi de ele către Dumnezeu, îi cinstesc pe Sfinţi prin slujire ca pe prieteni ai lui Dumnezeu, rugându-i să mijlocească pentru ei, pe lângă Domnul. Şi chiar dacă cineva, din puţinătatea minţii lui, se roagă altfel de cum spunem, e mai bine ca acesta să fie îndrumat, decât să fie scoasă din Biserică închinarea la cinstitele icoane (Mărt. Ort. part. III, pag. 169-172).

Închinarea la idoli sau idolatria, era foarte răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat, prin Moise, poporului evreu, cele 10 porunci, de aceea se atrage într-însele deosebita luare-aminte, fiilor acestui neam, să se ferească de ea. Şi azi (în sec. XX) mai sunt încă neamuri prin nordul Asiei, prin inima Africii şi prin însulele Oceaniei, care se închină la idoli. Dar forme de idolatrie foarte răspândite şi printre noi, sunt: lăcomia de mâncăruri şi băuturi, căci “dumnezeul lacomului este pântecele lui” (Filip. 3, 19); iubirea de bani iarăşi este închinare la idoli (Cols. 3, 5), şi în scurt, câţi au evlavie făţarnică şi neadevărată, toţi acei care îşi arată evlavia în lucrurile dinafară şi nu bagă seamă de lucrurile cele mai grele ale legii: de judecată, zic, de milă şi de credinţă (Mt. 23, 23). Şi în scurt, câţi pătimaşi cred în nălucirile visurilor, în descântece şi farmece, în noroc şi ursită, în vrăjitorie, la ghicirea din palmă, cu bobii, cu cafeaua, cu ghiocul, cu cărţi, cu planete, cu zodii, în vrăjile cu morţii, în purtarea baierelor, a ţidulelor, a cărţilor de samcă, etc. Şi în scurt, cei ce atârnă, sau leagă sau dezleagă, precum: cercei la urechi, inele în degete şi alte netrebnicii asemenea acestora.

Vrăjmaşii Bisericii, care au dezertat de la dreapta-credinţă a ortodoxiei, folosind ca temei porunca aceasta a decalogului, se pornesc cu toată sălbăticia înverşunării sataniceşti, pentru a despuia sfânta biserică a lui Dumnezeu de Sfintele Icoane, cu scopul înfernal de a şterge din mintea tuturor drept-credincioşilor creştini, Feţele Dumnezeieşti: a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, ale Maicii Domnului şi ale tuturor Sfinţilor. Aceştia, nici nu vor să audă de Sfintele Icoane, şi susţin sataniceşte că ele sunt idoli.

Cinstirea Icoanelor nu este oprită de această poruncă, pentru că noi nu ne închinăm lemnului sau vopselelor din care sunt făcute ele, nici chipului înfăţişat de ele; ci Sfinţilor pe care ele îi înfăţişează. Icoanele sunt pentru noi numai un îndemn, ca să ne putem înălţa mai uşor cu mintea la Sfinţii cei aleşi şi bine plăcuţi ai lui Dumnezeu, spre a lua exemplu să facem şi noi fapte la fel cu ale lor. Pentru neştiutorii de carte Sfintele Icoane sunt o carte în care oricine poate citi. Afară de aceasta, ele sunt podoaba cea mai potrivită pentru Sfintele Locaşuri şi pentru casele creştinilor.

Toţi cei care au păcătuit, într-un fel sau într-altul, împotriva acestei porunci, după ce se cercetează şi îşi notează, să mărturisească lui Dumnezeu în faţa Duhovnicului tot ceea ce au greşit şi au păcătuit.

Apariţia iconoclasmului şi convocarea

Sinodului al VII-lea ecumenic în anul 787

Persecuţia sfintelor icoane, care, sub protectoratul celor trei penultimi împăraţi din dinastia Isaurilor, a cuprins partea cea mai mare a imperiului, a dat motiv pentru convocarea sinodului al VII-lea ecumenic. Prigoana a pornit din partea musulmanilor (pe timpul califului Iesid al II-lea, pe la anul 723), cari priveau venerarea creştină a icoanelor de idololatrie. În imperiul bizantin a trecut mai târziu, pe vremea împăratului Leon al III-lea. Împăratul era un ignorant şi neînfrânat şi spera să-şi însuşească spre folosul său nestematele de pe sfintele icoane. Constantin V şi Leon IV, succesorii lui Leon III, au păşit pe urmele acestuia în prigonirea sfintelor icoane. Deoarece persecuţia împotriva icoanelor a stat sub protectoratul împăraţilor, ameninţa cu contagiune Biserica întreagă, cu toate că icoanele erau apărate de către papa din Roma, patriarhul din Constantinopol, celebrul Ioan Damaschin şi de către alte personalităţi distinse în ştiinţă şi evlavie. Moartea lui Leon IV a dat altă direcţie problemei sfintelor icoane. Împărăteasa Irina, mama împăratului minor Constantin VI şi regentă, s-a arătat apărătoare a icoanelor şi spre a pune capăt la toată sminteala, la îniţiativa patriarhului Constantinopolului, Tarasie, a hotărât convocarea unui sinod ecumenic.

Sinodul a fost convocat pe 17 august, anul 786, la Constantinopol. Episcopii chemaţi s-au şi prezentat la Constantinopol, la termenul fixat şi sinodul a fost deschis, dar în aceeaşi zi s-a şi închis din cauza atacului armat al iconoclaştilor. Iconoclaşti erau îndeosebi mulţi dintre soldaţi – tovarăşii de arme ai lui Constantin V. Irina, pentruca să nu eşueze intenţia sa cucernică, a făcut inofensivă armata şi – împreună cu fiul său – convocă din nou sinodul, de astă dată însă nu la Constantinopol, ci la Niceea.

Membrii adunaţi au deschis sinodul la 24 septembrie anul 787 şi acesta a durat o lună; s-au ţinut opt şedinţe şi anume şapte în Niceea, iar a opta în Constantinopol. Preşedinţia a avut-o Tarasie al Constantinopolului, afară de şedinţa a opta, când a prezidat împărăteasa Irina cu fiul ei. După datele păstrate numărul membrilor participanţi la sinod a oscilat între 330 şi 367. A fost reprezentată Biserica întreagă, atât cea răsăriteană cât şi cea apuseană.

După ce s-a cercetat învăţătura creştină privitoare la sfintele icoane şi s-a condamnat doctrina adversă, în şedinţa a şaptea, după ce s-a dat citire Simbolului niceo-constantinopolitan şi după ce s-au confirmat hotărârile sinoadelor anterioare, Părinţii acestui sinod au dat următoarea dogmă referitoare la cinstirea sfintelor icoane:

“Noi păstrăm fără de înnoire toate tradiţiile bisericeşti, confirmate în scris sau nescris; iară una dintre acestea este pictarea icoanelor după natură care este în armonie cu istoria răspândirii Evangheliei şi serveşte de mărturie că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate, iar nu la aparenţă şi aceasta este spre  folosul nostru. Căci lucrurile, care se lămuresc unele pe altele, fireşte că au imagine reciprocă. Fiind aşa, ca şi cum am merge pe cale împărătească şi urmând învăţătura de Dumnezeu grăitoare a Sfinţilor Părinţi şi predania Bisericii universale (şi ştim că într-însa locuieşte Duhul Sfânt), hotărâm cu toată siguranţa şi unanimitatea: după cum chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, asemenea să se aşeze cinstitele şi sfintele icoane, făcute în culori sau mozaic, sau din alt material potrivit, în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase şi veşminte, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi pe drumuri, şi adică icoana Domnului Dumnezeului şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cea a Sfintei, Preacuratei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, ale cinstiţilor Îngeri şi ale tuturor Sfinţilor şi Cuvioşilor bărbaţi. Căci dacă vor fi văzuţi mai des zugrăviţi pe icoane, cu atât mai vii vor fi în faţa respectivilor, cari îi privesc, reînviindu-se memoria şi dorul de prototipul lor, le vor săruta şi le vor da închinarea cinstită, dar nu adorarea deplină, care după credinţa noastră se cuvine numai firii Dumnezeieşti, ci li se va da cinstea numai în felul după cum se cinsteşte chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, sfintele Evanghelii şi celelalte obiecte sfinte, şi li se va da cinste aducându-li-se tămâie şi lumânări, precum era obiceiul cucernic la cei din vechime. Căci cinstea dată icoanei trece asupra prototipului ei şi cel ce se închină icoanei, se închină persoanei zugrăvită pe ea. În felul acesta se va întări învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, adică predania Bisericii universale, care de la o margine a lumii până la cealaltă a primit Evanghelia”.

Şedinţa următoare şi totodată ultima s-a ţinut în Constantinopol, unde, după ce s-a dat citire solemnă dogmei sinodului, s-au dat 22 canoane şi astfel, Biserica lui Hristos a căpătat iarăşi sfintele icoane (Can. Bis. Ort. vol. I, part. I, pag. 38-40, d. Dr. N. Milaş).

A doua perioadă de luptă

împotriva sfintelor icoane

În anul 813 s-a urcat pe tron Leon Armeanul. Acesta a pornit o a doua luptă împotriva icoanelor, înşelat fiind de un monah eretic ce locuia închis într-o peşteră. Şi iarăşi a fost lăsată fără podoabă Biserica lui Dumnezeu. După Leon Armeanul a venit pe tronul împărătesc Mihail Amoreul. După el a venit Teofil, fiul său, care i-a lăsat în urmă pe înaintaşii săi în nebunia sa împotriva icoanelor. Acest Teofil a dat la osânde şi pedepse groaznice pe mulţi dintre Sfinţii Părinţi. După ce şi-a săturat cruzimea timp de 12 ani, s-a îmbolnăvit de boală grea. Împărăteasa Teodora era foarte întristată din pricina aceasta. Copleşită de durere, a adormit şi a văzut în vis pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul cel mai înainte de veci în braţe, înconjurată de Îngeri strălucitori, care loveau şi îşi băteau joc de Teofil, bărbatul ei. Când s-a sculat din somn, Teofil şi-a venit puţin în simţire şi a strigat: «Vai de mine, ticălosul! Din pricina sfintelor icoane sunt bătut». Îndată împărăteasa a pus la căpătâiul lui icoana Născătoarei de Dumnezeu şi s-a rugat ei cu lacrimi. Iar Teofil, deşi era grozav de bolnav, văzând pe unul din cei ce stăteau în jurul lui că poartă engolpion, i l-a smuls şi l-a sărutat. Şi îndată gura lui, care scrâşnea împotriva icoanelor şi neruşinatul lui gâtlej, care stătea deschis, au venit la starea lor firească de mai înainte, i s-au potolit necontenitele dureri şi chinuri şi a adormit mărturisind că bun lucru este a cinsti şi a ne închina sfintelor icoane. Scoţând deci împărăteasa din lăzile ei cinstitele şi sfintele icoane, l-a făcut pe Teofil să le sărute şi să le cinstească din tot sufletul. După puţină vreme Teofil a murit. Teodora a chemat pe toţi cei din surghiun, a eliberat pe cei din închisori şi a poruncit să se trăiască în libertate. A izgonit de pe scaunul patriarhal pe Ioan, numit şi Ianis, care era mai mult căpetenia vrăjitorilor şi nelegiuiţilor. Pe tronul patriarhal s-a suit mărturisitorul lui Hristos, Metodie, care pătimise multe mai înainte şi în groapă de viu fusese îngropat.

Aşa stând lucrurile, Ioanichie cel Mare, care a sihăstrit în munţii Olimpului, a avut o cercetare dumnezeiască. A venit la el marele sihastru Arsaachie şi i-a spus: “Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mergem la preacuviosul bărbat Isaia, care sihăstreşte închis într-o peşteră din Nicomidia, spre a învăţa de la el cele ce sunt plăcute lui Dumnezeu şi potrivite Bisericii Lui”.

Şi într-adevăr, când au ajuns la el, au auzit din gura lui: Acestea zice Domnul: “Iată s-a apropiat sfârşitul duşmanilor icoanei Mele. Duceţi-vă la împărăteasa Teodora, dar şi la patriarhul Metodie, şi le grăiţi aşa: Să opriţi pe toţi cei nesfinţiţi şi aşa, împreună cu îngerii, să-mi aduceţi jertfă, cinstind icoana chipului Meu şi Crucea”.

Când au auzit acestea, s-au dus îndată la Constantinopol şi au vestit, cele ce li s-au spus, patriarhului Metodie şi tuturor aleşilor lui Dumnezeu. Iar ei adunându-se s-au dus la împărăteasă, pe care au aflat-o cu totul încredinţată, căci din părinţi era evlavioasă şi iubitoare de Dumnezeu. Împărăteasa îndată şi-a scos icoana Născătoarei de Dumnezeu ce-i atârna la gât şi, în văzul tuturor, a sărutat-o spunând: “Să fie anatema toţi cei care nu se închină şi nu sărută icoanele, nu ca pe Dumnezeu, ci ca pe nişte chipuri ale acelora care au iubit pe Dumnezeu!”

Toţi cei care erau acolo s-au bucurat cu bucurie mare. Împărăteasa, la rândul ei, i-a rugat şi ea să facă rugăciuni pentru Teofil, bărbatul ei. Au fost înduplecaţi din pricina credinţei ei, cu toate că la început nu voiau. Şi în adevăr, cel între Sfinţi, Metodie, a adunat poporul, tot clerul şi pe arhierei, în marea biserică a lui Dumnezeu, printre care erau şi aceşti bărbaţi aleşi: cei din Olimp, marele Ioanichie, Arsaachie şi Navcratie, ucenicii lui Teodor Studitul, Teofan şi Teodor scriitorii şi mărturisitorii, Mihail aghiopolitul şi singhelul. Cu toţii au făcut toată noaptea rugăciuni către Dumnezeu pentru Teofil, rugându-se cu lacrimi şi cu fierbinte rugă. Aşa au făcut tot timpul celei dintâi săptămâni a Postului Mare. Acelaşi lucru l-a făcut şi împărăteasa Teodora, împreună cu femeile şi cu celălalt popor.

În timp ce făceau aceste rugăciuni, vineri, pe la revărsatul zorilor, împărăteasa a adormit şi i se părea că se găseşte la picioarele Crucii şi că treceau pe cale, cu mult zgomot, nişte oameni care duceau felurite unelte de chin. În mijlocul lor era dus legat cu mâinile la spate şi împăratul Teofil. Când l-a văzut, a mers şi ea după cei care-l duceau pe Teofil. Ajungând la poarta cea de aramă, a văzut un bărbat strălucitor la faţă, care sta înaintea icoanei lui Hristos. Teofil s-a oprit înaintea lui. Împărăteasa s-a atins de picioarele acelui bărbat şi se ruga pentru împărat. Dar numai ce a deschis Teodora gura, că acel bărbat i-a zis: “Mare este credinţa ta, femeie! Află că pentru lacrimile şi pentru credinţa ta, încă şi pentru rugile şi rugăminţile robilor Mei şi ale preoţilor Mei, iert pe Teofil, bărbatul tău!” După aceea a spus şi celor care-l duceau pe Teofil: “Dezlegaţi-l şi daţi-l femeii lui!” Împărăteasa l-a luat şi a plecat, bucurându-se şi veselindu-se. Şi îndată s-a trezit din somn. Acestea a văzut împărăteasa Teodora.

Iar patriarhul Metodie, în timp ce se făceau rugăciuni şi cereri pentru Teofil, a scris pe o hârtie numele tuturor împăraţilor eretici, între care a pus şi numele lui Teofil. Această hârtie a pus-o sub Sfânta masă fără să ştie nimeni. Vineri vede şi el un înger înfricoşător că intră în biserica cea mare. Se apropie de el şi pare că-i spune: “Ţi-a fost ascultată rugăciunea, episcope! Împăratul Teofil a căpătat iertare! Nu mai supăra pe viitor Dumnezeirea cu el!”

Patriarhul vrând să ştie de-i adevărată vedenia, s-a sculat din locul unde era, a luat hârtia, a desfăcut-o, şi o, judecăţile lui Dumnezeu! – a găsit numele lui Teofil, şters cu totul, de Dumnezeu.

Mult s-a bucurat împărăteasa când a auzit acestea şi a cerut patriarhului să adune întreg poporul, cu sfintele cruci şi cu sfintele icoane, în biserica cea mare, ca s-o împodobească din nou cu sfintele icoane şi să facă tuturor cunoscută această nouă minune. Şi într-adevăr, îndată s-au adunat toţi în biserică cu lumânări în mâini. Au venit şi împărăteasa cu fiul ei. Şi făcând litanie, au pornit de acolo până la aşa-numitul Miliu, cu sfintele icoane, cu dumnezeieştile şi cinstitele lemne ale crucii, cu sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie, strigând: “Doamne miluieşte-ne!” Şi tot aşa s-au întors din nou în biserică şi au săvârşit dumnezeiasca Liturghie, aşezând la locul lor sfintele şi cinstitele icoane cu ajutorul unor bărbaţi cu o viaţă deosebit de sfântă. Apoi au fost cinstiţi cei evlavioşi care au crezut drept şi au fost îndepărtaţi cei neevlavioşi şi care n-au primit cinstirea sfintelor icoane. Şi aceşti sfinţi mărturisitori au hotârât atunci ca în fiecare an să se facă aşa această sfântă prăznuire, ca nu cumva să cădem din nou în aceeaşi rătăcire.

Pentru rugăciunile sfinţilor Tăi mărturisitori, icoană întru totul asemenea Tatălui, miluieşte-ne pe noi. Amin (Sinaxar la Duminica Ortodoxiei).

Editura

Format

Pagini

Anul Aparitiei

Autor

Protos. Nicodim Mandita

Opinii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Cele Zece Porunci explicate pe intelesul tuturor. Porunca a 2-a”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vezi și alte cărți cu aceeași tematică

Beneficiază de REDUCERE!
of 200.00 lei
of 300.00 lei
of 400.00 lei
Shopping Cart