Pe urmele sfintilor Pelerinaj in Serbia si Muntenegru (R12-4)

Descriere

Pe urmele sfintilor Pelerinaj in Serbia si Muntenegru

Dumnezeu ne-a învrednicit să păşim cu smerenie pe urmele Sfinţilor care au aprins, au înălţat, păzesc şi ocrotesc inimile dreptmăritorilor creştini din binecuvântatele ţinuturi ale Serbiei şi Muntenegrului. Aceştia împărtăşesc daruri şi fac minuni, strâng împreună mii de credincioşi la Sfintele altare, oferindu-ne nouă celor care pelerinăm pe aceste minunate plaiuri ale ortodoxiei, exemple de smerenie, modele vrednice de urmat, pilduitoare mărturii care ne încredinţează că tot darul desăvârşit şi toată darea cea bună este de sus, de la Părintele Ceresc al tuturor.
Situată în centrul şi sud-estul Europei, Serbia oficial Republica Serbia, acoperă partea de sud a Câmpiei Panonice şi partea centrală a Balcanilor.
În antichitate, pe teritoriul de astăzi al Serbiei locuiau triburi ilirice şi tracice. În secolul al II-lea î.Hr., romanii cuceresc regiunea, iar în anul 9 î.Hr. o includ în provincia Illyricum. Între secolele V–VII, aici sosesc triburi slave, care îi vor „slaviza“ pe autohtoni (iliri, daci, traci, celţi, colonişti romani) şi se vor amesteca cu aceştia, ducând la etnogeneza formării poporului sârb.
Rădăcinile statului se întind până în secolul al VII-lea şi se suprapun istoriei Dinastiei Vlastimirović. Un regat sârb, cu capitala la Duklja, a luat fiinţă în secolul al XI-lea, găsindu-şi sfârşitul spre finele secolului următor. Serbia medievală s-a format în jurul regiunii Raška, în secolul al XII- lea având ca figură centrală pe Marele Jupan Ştefan Nemanja(Sfântul Cuvios Simeon, tatăl Sfântului Sava). În anul 1220, sub conducerea lui Ştefan Întâi, Serbia a devenit regat, iar în anul 1346 Ştefan Dušan a înfiinţat Imperiul Sârb, dezintegrat în urma înfrângerii în faţa turcilor otomani în anul 1389. Bătălia istorică a avut loc la Kossovo: nordul Serbiei a fost cucerit şi el prin căderea cetăţii Smederevo în anul 1459, urmând Bosnia câţiva ani mai târziu şi Herţegovina în 1482.
Între anii 1459 – 1804, Serbia, în pofida a trei invazii austriece şi a numeroase rebeliuni, a rămas sub conducerea Imperiului Otoman. Viaţa religioasă a fost dominată de Islam, fapt care a dus la numeroase convertiri. Cei convertiţi au preluat denumirea de musulmani, iar mai târziu pe cea de bosniaci, refuzând să mai fie identificaţi drept sârbi.

..... ...... ........ ......... ......... ......

Totuşi, Tratatul de la Berlin din 1878, care a fost semnat la Congresul de la Berlin de către Marile Puteri, a acordat deplină independenţă doar Serbiei şi Muntenegrului, lăsând Bosnia şi Raška, Austro-Ungariei, care a blocat unirea lor până la Războaiele Balcanice din 1912 şi 1913 şi Primul Război Mondial.
Asasinarea la 28 iunie 1914 a Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei la Sarajevo în Austro-Ungaria de către Gavrilo Princip, un susţinător al unităţii slavilor de sud, supus austriac şi membru al organizaţiei Bosnia Tânără, a servit drept pretext pentru ca Austro-Ungaria să declare război Serbiei. Rusia a început să îşi mobilizeze trupele pentru apărarea aliatei sale, Serbia, ceea ce a dus la declaraţia de război a Germaniei împotriva Rusiei în vederea susţinerii aliatei acesteia, Austro-Ungaria. Având în vedere faptul că strategii militari germani doreau să evite un război pe două fronturi atât împotriva Rusiei, cât şi împotriva Franţei, aceştia au atacat, mai întâi, Franţa. În cele din urmă, aceasta a culminat cu atragerea în război a tuturor Marilor Puteri europene.
Armata sârbă a câştigat câteva victorii importante împotriva Austro-Ungariei în timpul Primului Război Mondial, dar a fost copleşită, în final, de forţele unite ale Germaniei, Austro-Ungariei şi Bulgariei. În Primul Război Mondial, Serbia a avut 1.260. 000 de victime – 28 % din totalul populaţiei sale şi 58 % din populaţia sa masculină.
În anul 1918, Serbia fonda o nouă entitate, împreună cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, cunoscut mai târziu sub denumirea de Regatul Iugoslav. În timpul celui de al II-lea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă a Germaniei Hitleriste. Teritoriul său includea Serbia Centrală de azi şi partea vestică a Banatului.
În 1945 Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de-a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito până la moartea acestuia în 1980.
De la căderea celei de-a doua Iugoslavii, în 1992 şi până în 2003, Serbia a format, împreună cu Muntenegru, Republica Federală Iugoslavia. În ciuda războiului civil din ţările vecine, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, în Serbia a fost pace până în 1998, deşi o parte din instituţiile şi conducerea ţării au susţinut pe sârbii bosniaci şi pe cei din Croaţia în aceste conflicte, înarmându-i şi dirijându-le trupele.
Între 1998 şi 1999, ciocnirile din Kosovo dintre forţele de securitate sârbe şi iugoslave, pe de o parte, şi Armata de Eliberare din Miroslav Petras Kosovo, pe de altă parte, au condus la bombardamentele NATO, care au durat 78 de zile. Atacurile au fost oprite când preşedintele iugoslav Slobodan Milošević a acceptat să retragă forţele de securitate, inclusiv armata şi poliţia, din Kosovo. Acestea au fost înlocuite cu o forţă internaţională, iar Kosovo a rămas, formal, în cadrul Federaţiei Iugoslave.
Între anii 2003 – 2006, Serbia a fost parte a Uniunii Statale Serbia şi Muntenegru. În data de 21 mai, 2006, Muntenegru a hotărât, în urma unui referendum, ieşirea din uniune – 55.5% dintre voturi au fost în favoarea independenţei. Pe 3 iunie, Parlamentul Muntenegrului a declarat independenţa ţării, iar pe 5 iunie, Adunarea Naţională a Serbiei a declarat Serbia succesoare în drepturi a Uniunii Statale.
În toată istoria sa zbuciumată, Serbia a rămas puternic ancorată în duhul curat al ortodoxiei, păzind nealterate nu doar învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai celor şapte sinoade ecumenice ci şi acel spirit înflăcărat care le-a dat putere şi curaj, păstrându-şi identitatea ednică şi religioasă, rămânând aceeaşi mărturisitori neîncetaţi ai Evangheliei Mântuitorului Hristos.
Din primele veacuri creştine acest pământ înroşit de sângele martirilor, a fost „ogorul“ în care „sămânţa cea bună“ a rodit desăvârşit (Matei 13, 8). În perioada persecuţiilor lui Diocleţian şi Galeriu (sec. III-IV d.Hr.) şi-au închinat viaţa lui Hristos numeroşi strămoşi ai acestui brav popor din provinciile din dreapta Dunării. Printre aceşti martiri se numărau creştini aparţinând tuturor categoriilor sociale: slujitori ai altarului (episcopi, preoţi, diaconi, citeţi), funcţionari, negustori, ţărani, bărbaţi şi femei de-o potrivă.
În timpul domniei împăratul Liciniu, într-o zi de 13 ianuarie, au fost martirizaţi în Singidunum (Belgrad) diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic.Tot în cetatea Sirmium, la câteva zile distanţă, episcopul Irineu a fost decapitat, şi diaconul său, Dimitrie, a fost străpuns cu o suliţă (6, respectiv 9 aprilie 304). În acelaşi an, la 20 iulie, îşi dă viaţa pentru Hristos un creştin pe nume Secundus, iar la 22 decembrie tânăra Anastasia primeşte şi ea cununa muceniciei.
Între credincioşii care au îndurat moartea pentru Hristos se numără şi preotul Montanus şi soţia sa Maxima, din cetatea Singidunum (azi Belgrad), pătimirea lor având loc în cetatea Sirmium (nu departe de Belgrad-ul de azi).
Naşterea Sfântului împărat Constantin cel Mare (27 feb.272) în provincia romană Moesia Superior, la Naissus (astăzi aproape de Belgrad) a contribuit esenţial în mentalitatea colectivă a poporului sârb, avîndu-l pe cel „Întocmai cu Apostolii“ fierbinte rugător şi mijlocitor neîncetat înaintea Tronului ceresc.
Sfântul Niceta de Remesiana, adevărat apostol al daco-romanilor, Episcop de Remesiana (azi Bela Palanka, lângă Niş), a avut şi el o importantă contribuţie la răspândirea Evangheliei la populaţiile sud şi nord-dunărene.
Sfinţii Nicolae Velimirovici, Iustin Popovici, Vasile de Ostrog, Simeon Nemanija, Sfântul Sava, primul Arhiepiscop al Serbiei împreună cu întreaga ceată de episcopi, preoţi, călugări şi mărturisitori de-a lungul veacurilor au fost nu doar rugătorii şi ocrotitorii greu încercatului popor al sârbilor ci modelul vrednic de urmat, ceea ce a contribuit esenţial la păstrarea credinţei, identităţii spirituale şi naţionale.
Cu siguranţă Sfântul Sava este cel dintâi dintre aceştia: în anul 1594, turcii au luat din Mănăstirea Mileşeva nepreţuitele Moaşte ale Sfântului Sava al Serbiei, au mers pe dealul Vracar, în Belgrad, şi le-au incendiat în mod public, ca semn al urii lor faţă de credinţa creştină şi ca măsură de înfricoşare a sârbilor. Prin această batjocorire, Sfântul Sava a fost numit şi „Martir după moarte!“. În vestitul său „Prolog de la Ohrida“ episcopul Nicolae Velimirovici – el însuşi având viaţă sfântă şi fiind prigonit, îndeamnă la pomenirea zilei de 27 aprilie când s-a săvârşit acea nelegiuire: „Arzând moaştele, paşa cel viclean nu a putut să-l ardă pe Sfântul care stă viu înaintea tronului lui Dumnezeu în cer şi viu pe pământ în inimile oamenilor“.

Cecilia Petre