O dragoste mincinoasa. Viata Mariei Egipteanca (R13-5)

Descriere

O dragoste mincinoasa. Viata Mariei Egipteanca

Păcatul desfrâului „formatează” mintea celui robit lui, pentru că acesta nu mai vede în ființa „iubită” un subiect, o persoană cu bucuriile și cu suferințele sale, cu împlinirile sau deziluziile sale, ci caută doar un trup pe care să îl consume, să îi procure plăcerile mult visate. Însă, după satisfacerea poftelor sale păcătoase, conștientizează că nu a dobândit adevărata fericire, că sub masca fericirii trăiește deziluzia, că vrând să descopere împlinirea, ajunge să trăiască, de fapt, în subteranele conștiinței și pe marginea prăpastiei.

Un moralist contemporan considera că lumea în care trăim, mult prea permisivă și laxă din punct de vedere moral, oferă omului orgii televizate, păcatele ridicate la rang de normalitate și generalizate. Iar toate acestea îl asaltează pe bietul om, îl provoacă și îl incită. Simpla amintire a lor îl urmărește și caută să îl târască din nou în păcate.

„Formatând” mintea omului, păcatul desfrânării întunecă și pervertește percepția asupra celeilate persoane. În ea nu mai este descoperit ceea ce este mai înalt și mai frumos, valoarea spirituală a persoanei, ci este văzută și trăită în registrul inferior al vieții, exclusiv trupesc, biologic. Persoana iubită nu mai este experiată în ceea ce ea este și are propriu și specific, ci în ceea ce o încadrează într-un regn, într-o specie ‒ aspectul trupesc. Desfrânatul caută plăcerea clipei efemere, ratându-și astfel bucuria eternității, condamnându-se pe sine să trăiască în platitudinea trupului și a plăcerilor sale, mult prea sărace, indiferent cât de des și de intens ar fi ele procurate.

Intr-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atât de îmbunătățit și de vestit în fapta bună, încât mulți monahi din mănăstirile cele dimprejur alergau de multe ori la dânsul, ca să audă cuvânt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde era cincizeci și trei de ani și toate nevoințele vieții pustnicești le-a trecut și toată pravila dată de monahi desăvârșit a păzit-o.

Toate acelea facându-le, niciodată n-a fost nepăsător la învățăturile dumnezeieștilor cuvinte, ci chiar culcându-se și sculându-se și hrană gustând - de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puțin un lucru avea în gând necontenit, adică de a cânta lui Dumnezeu totdeauna și de a face învățături din dumnezeieștile cuvinte. Căci din copilărie ducându-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci și trei de ani, după cum s-a zis mai sus, și s-a nevoit în dânsa cu osteneli pustnicești.

După aceea, tulburându-se de oarecare gânduri, ca și cum el acum în toate ar fi fost desăvârșit, de la alții nicidecum trebuindu-i povățuire, vorbea în sine: „Oare este pe pământ vreun monah care să mă poată folosi pe mine, și să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu l-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covârșească lucrurile mele?" Așa gândind el, i s-a arătat îngerul lui și i-a zis: „O, Zosima, precum era cu putință unui om, bine te-ai nevoit și bine ai trecut pustnicească alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvârșit. Mai multă îți este nevoința ce îți stă înainte, decât aceea pe care ai facut-o până acum, pe care tu nu o știi. Dar ca să cunoști câte căi sunt spre mântuire, ieși din pământul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, și mergi într-una din mănăstirile ce sunt pe lângă râul Iordanului"....